Televizorul şi productivitatea muncii

Ilie CĂLIAN

De cîte ori nu aţi auzit români plîngîndu-se că nu sînt plătiţi ca în Occident? De cîte ori n-aţi auzit oameni pretinzînd pensie mai mare, pentru că au muncit patru decenii?! Le-aţi auzit tot timpul! Dar de cîte ori aţi auzit oameni întrebîndu-se cam ce productivitate au ori au avut? Adică, la ce sumă se ridică “valoarea adăugată” de el şi, ca atare, cum ar trebui plătit. Asta, practic, nu se ia în calcul. E mai simplu să spui: să dea statul, sau patronul! Dar de unde?! Evident, majoritatea românilor nici nu au cultura necesară pentru a înţelege mecanismele economice. Dacă îi ceri unii ţăran de la piaţă să-ţi explice costurile muncii lui – sau unui “meşter” care-ţi repară instalaţia de apă, -, vei constata că nu-ţi poate face un astfel de calcul. Nu pentru că nu ştie suficientă aritmetică pentru a aduna, scădea, înmulţi şi împărţi numere mici, cum ar fi acelea legate de munca sa şi în care nu se pune problema evoluţiilor la bursă, a “şarpelui monetar” sau echivalenţei mondiale a monedelor etc. Nu: pur şi simplu, nu-şi pune problema! În general modul de calcul pe “piaţa neagră”, nefiscalizată, a preţurilor bunurilor şi serviciilor în România are un singur criteriu: posibilitatea de a-l păcăli pe client. Mai exact: preţ cît mai mare pe bunuri servicii cît mai reduse.

Citeam, recent, o statistică internaţională, efectuată în 35 de ţări europene, precum şi în China, Brazilia, SUA şi Japonia, o statistică referitoare la numărul de minute petrecute pe zi în faţa televizorului. Sîntem campioni! Pe primul loc, din cele 35 de ţări europene, sînt românii, cu 340 de minute de televizor pe zi. Pe ultimul loc – elveţienii, cu 129.

Media în Uniunea Europeană este de 230 de minute.
Numai că doar opt ţări din UE sînt peste medie (nici măcar Bulgaria). Evident, cele opt ţări fac parte – oare întîmplător?! – din cele pe care criza economică le-a afectat cel mai mult. Interesant de observat este că printre acestea se află cele care se laudă cu marele număr de IMM-uri, de gospodării producătoare, de servicii turistice şi agroturistice etc. Elveţia germană e la coada clasamentului – dar Elveţia nu e în UE. Dar doar un pic mai sus se află Luxemburg, Norvegia, Austria, Suedia, Finlanda. Să nu aibă populaţia din aceste ţări televizoare?! Să nu aibă aceste ţări suficientă populaţie îmbătrînită, care să nu lucreze şi, ca atare, să aibă destul timp ca să tîndălească la televizor?! Ba, mai mult, unele din aceste ţări au şi o climă ceva mai întunecoasă, de-a lungul unui an întreg, în care nu-ţi vine să te plimbi prin parcuri ori pe cîmp. Şi, că veni, vorba, oare ce fac, în lungile nopţi şi luni de iarnă cei din Suedia, Norvegia, Finlanda?! De ce nu stau ca şi chiorii la televizor?! Aici e aici! Am “vaga bănuială” că acei oameni, cu o medie de vîrstă mai ridicată decît în România, îşi găsesc alte plăceri cu care să-şi umple timpul. De exemplu, cu cititul ziarelor şi cărţilor, cu vizitarea expoziţiilor şi vizionarea spectacolelor sau răsfoirea unor albume de artă, sau acţiuni de “socializare”, de relaţionare cu alţi oameni, de educaţie şi autoeducaţie, de ajutoare a unora care au nevoie etc.

În ce-i priveşte pe cei care trebuie să lucreze, aceştia, în unele ţări, au chiar mai puţine ore de lucru săptămînal – dar nu şi le petrec în faţa televizorului. Au şi ei, probabil, altceva mai bun de făcut.

Necazul cel mare nu este, de fapt, cît stau românii la televizor, ci altul: productivitatea pe angajat. Dacă sîntem campioni europeni la privitul televizorului, în schimb sîntem codaşi la productivitate. Şi în industrie, şi în agricultură, şi în feluritele “prestări servicii”. Există, oare, o legătură între cele două? Cu siguranţă, există. Poate – o legătură mai complicată. Un lucru este cert: populaţia de azi a României are o imagine complet falsă despre ea însăşi: îşi închipuie că munceşte mai mult decît altele (poate că pierde mai mult timp), dar nu se întreabă ce productivitate are la muncă, şi nici cam ce salariu ar trebui să aibă fiecare – în funcţie de propria productivitate, dar şi de productivitatea posibilă a întregii populaţii care ar putea munci. Şi, mai ales, dacă fiecare se preocupă mai mult să facă evaziune fiscală, de unde să vină banii la buget pentru pensii, sănătate, asistenţă socială?!