Ţara impostorilor

Nici măcar pe vremea defunctului PCR – că tot veni vorba, acronimul partidului comunist era tradus în epocă prin Pile Cunoştinţe Relaţii – ţara noastră parcă nu era condusă de atât de mulţi impostori ca astăzi.

Totuşi, pe undeva, prin eşalonul trei sau patru, mai erau nişte oameni cât de cât competenţi, care făceau lucrurile dacă nu foarte bine măcar decent. Cum, necum, roata se învârtea mai departe, deşi de tâmpenii aveam parte cu ghiotura şi pe atunci. Nu este cazul astăzi. Din păcate, originala noastră democraţie a produs în serie o grămadă de tembeli incompetenţi, care ajung unde nu merită, şi nici măcar nu se mai obosesc să mimeze activitatea pentru care sunt plătiţi, de prea multe ori mult prea bine. Iar una dintre nenorocirile societăţii noastre este că tocmai aceşti nimeni în drum sunt promovaţi în funcţii de conducere mai mari sau mai mici, la toate nivelurile şi în toate structurile, astfel că nu mai există instituţie care să nu beneficieze de inestimabila lor contribuţie la prostul mers al lucrurilor. Numirile şefilor sunt făcute, pe faţă, fără excepţie – şi dacă o fi vreuna eu nu o cunosc -, fie după criterii politice – pe principiul este “omul noastru” – fie pe baza algoritmului PCR. Fii şi fice, nepoţi şi nepoate, neveste şi soţi, amante şi iubiţi, veri şi verişoare, fraţi şi surori, prieteni ori amici, posesori de diplome la facultăţi de împachetat vânt şi de doctorate plagiate copios, agramaţi de meserie, de toţi şi de toate există din belşug “la stat”, numai un om cu capul cât de cât bine mobilat nu găseşti nici de-ar fi să-l cauţi cu lupa. Nu că ar lipsi oameni care să ştie cum se face cumsecade una sau alta, însă aceştia – care au mai rămas pe aici şi nu s-au dus pe unde au văzut cu ochii – sunt ignoraţi cu o consecvenţă năucitoare. Aşa că nu e de mirare ca ni se întâmplă tot felul de nenorociri pentru care nu se găseşte nici o soluţie, chiar de e vorba despre treburi la care rezolvarea se află la un pas distanţă. Şi mai grav este că nu se întrevede nici o rază de lumină în toată şandramaua asta întunecată. După cum suna o cugetare post-decembristă, nici o luminiţă nu se vede la capătul tunelului, nici măcar cea a unei locomotive cu aburi. Societatea noastră pare a suferi de o boală şi cronică şi aparent incurabilă. Ce-i drept nici leacuri nu s-au căutat, iar tratamentele utilizate, atâtea câte au fost, n-au folosit la nimic. Degeaba au crescut până la stele salariile bugetarilor, că peste tot ne întâlnim cu aceleaşi atitudini înţepate şi arogante, şi tot de aceeaşi suficienţă şi infatuare ne lovim oriunde am merge. Dacă nu ne trezim iute şi degrabă din letargia asta prostească, până la urmă o să ne ia dracul pe toţi. Iar doctoria acestei maladii naţionale ne e chiar la îndemână: trebuie doar să le facem pe toate fix pe dos ca până acum.

Viorel DĂDULESCU