Tăceri

Radu VIDA

Grozăvia vieţii celor dintîi creştini a adus spre orizonturile noastre scene ce, în timp, au devenit simboluri. Eufemistic vorbind, izbucnirile de forţă divină şi nimicnicia strădaniilor umane au amprentat cu nimbul neuitării preaplinul temperamental al episoadelor violente. Şi, poate, colţul nostru de lume n-ar fi relevat adevărul divin, dacă gîndul răzvrătit n-ar fi pornit, cu patină latină şi greacă, deopotrivă, tumultul de linişte, ce avea să urmeze. Linişte sufletească, se înţelege, din moment ce zbaterea trupească a omenirii n-a încetat de milenii.

În fiecare ciclu al existenţei noastre pămînteşti, pare că nu se mai termină ceea ce încolţeşte din zavistie. Gîlceavă. Ură. Ticăloşie. Uciganie. Am ajuns la un aşa hal de învrăjbire, încît nu se mai aude om cu persoană în disfonia de huruit a acuzelor de tot felul. Disputa e la rang de lege. Iar Timpul stîmpărărilor pare îndepărtat, mai îndepărtat chiar decît ţărmurile Atlantidei. Şi, totuşi, cred că suferim de o iluzorie deformare a realităţii. Pentru că linimentul tămăduitor de suflete poate fi mai aproape decît credem. Căci, aşa cum dispărutul tărîm al lui Platon ne trimite semnale de aici, de foarte aproape (în largul coastelor Siciliei din Mediterană au fost descoperite misterioase lingouri ale legendarului oricalc, metal rar, provenit din Atlantida), tot aşa Sărbătoarea Paştelui poate fi punct de pornire spre tăceri dintre cele mai benefice.

Tăcerea din ape.
Mările şi oceanele lumii sînt împînzite de peceţi ale răului. Submarine şi vapoare brăzdează întinderile apelor planetare. Doar pentru a îngrozi. Poartă în pîntece semnele distrugerii şi ale morţii. Ameninţînd. Ticluind spaime. Nemurind, prin însăşi existenţa lor, ceea ce reprezintă, de fapt, apa pentru omenire: originea vieţii, mijloc de purificare şi centru de regenerescenţă. Şi apa schimbată în vin în timpul nunţii din Cana este un simbol euharistic, spun primii comentatori creştini.

Tăcerea din cruce.
Poate cel mai vechi simbol la oamenilor de toate felurile şi naţiile, crucea sugerează pămîntul. Şi cele patru puncte cardinale. Se spune că lemnul din care provine a fost sădit de Set pe mormîntul lui Adam. Cu toate acestea, cei care cred în Cruce, creştini catolici, luterani, anglicani, prezbiterieni, congregaţionişti, sceintologi, cei aparţinînd de bisericile Nazariteanului, Penticostală şi Ortodoxă sînt la cuţite. Şi, totuşi, pe aceeaşi cruce au venit mîntuirea şi patimile Mîntuitorului.

Tăcerea din ou.
Unii spun că înainte de a fi apărut deosebirea dintre cer şi pămînt, haosul avea forma unui ou. Din care, mai apoi, s-au desfăcut toate cele. Oricum, el ascunde mitul creaţiei periodice. Simbolul înnoirii, cu alte cuvinte. Al unei perpetue primăveri. Ca şi mielul, de altfel. Sacrificat doar pentru a vesti regenerarea naturii.

Astăzi e liniştea de după zbucium. Auziţi? E sîmbătă, şi tăcere deplină. Înstăpînind Cer şi Pămînt. Morţii şi viii, deopotrivă. Iar mîine, în duminica Paşilor, puneţi laolaltă tăcerile din ape şi vinuri sfinţite, cruce şi ouă înroşite. Şi bucuraţi-vă! Alungînd pentru totdeauna învrăjbirile dintre noi.
Cristos a înviat din morţi!