Summit-ul G20, Trump-Putin şi despre altele…

Cel mai aşteptat moment al sfârşitului de săptămână trecut a fost prima întâlnire dintre Donald Trump şi Vladimir Putin. A fost, precum am spus anterior o întâlnire formală dar de mare însemnătate. Mai mult de atât, a fost o întâlnire a doi experimentaţi într-ale negocierii, dialogului non-verbal şi arta dominaţiei psihologice.
Analizele mondiale au analizat şi răs analizat această întâlnire petrecută în cadrul Summit-ului G20 din Hamburg. Evident, fiecare a concluzionat în funcţie de poziţia pro sau contra faţă de Donald Trump respectiv Vladimir Putin.
Unii s-au pronunţat asupra faptului că Donald Trump a fost dominat de către omologul său rus, iar alţii au analizat faptul că postura lui Donald Trump a subminat prezenţa fizică a lui Vladimir Putin.
Adevărul este la mijloc, eu înclin să cred că ambii au încercat să îl depăşească pe celălalt, chiar dacă nu adoptând aceleaşi tactici. Nicidecum nu e bine să subestimăm capacităţile ambilor lideri politici, deoarece experienţa lor ne cere acest lucru.
Oricum am lua-o, acţiunile fiecăruia s-au proiectat asupra celuilalt şi au consolidat deja existentele păreri pro sau contra faţă de aceşti doi lideri.
Un lucru e sigur, faptul că Donald Trump a acceptat afirmaţiile Rusiei cu privire la neimplicarea acesteia în alegerile prezidenţiale din 2016, ne face să credem că Putin a avut cum spun englezii „the upper hand”. Dar la nivelul de impredictibilitate al lui Donald Trump, se prea poate ca acesta să fi făcut acest lucru întocmai pentru a câştiga teren pentru viitor…
Mai mult, ce ne-a arătat Summit-ul G20 de la Hamburg a fost începutul unui nou val de curenţi transatlantici reci, concluzie confirmată şi de vizita lui Donald Trump în Polonia prin reafirmarea garanţiilor de securitate, de data aceasta ale Europei Centrale şi de Est.
Liderii vestici au luat o poziţie foarte clară, prin adresarea chestiunii acordului climatic de la Paris, arătând faptul că poziţiile lor rămân solide, chiar dacă Statele Unite întorc spatele acestui „nou” proiect internaţional.
Aşadar, vestul UE se rupe de şi mai vesticii americani accentuând clivajul transatlantic dar şi pe cel est-vest în interiorul Uniunii Europene.
E clar că starea sistemului politic din Uniunea Europeană nu este deloc bună, iar coeziunea politică există doar la nivel de „bisericuţe” regionale, doar în cazul unui interes comun, chiar dacă în realitate şi acest lucru poate să se termine, dacă nu mai există acelaşi interes.
S-a accelerat aşadar consolidarea binomului franco-german şi marginalizarea simbolică a statelor care nu joacă în acelaşi ritm dansul politic european.
Pe lângă toate acestea, poziţia României în cadrul NATO şi a Uniunii Europene a evoluat, lucru confirmat de recentele întâlniri dintre preşedintele Iohannis şi Donald Trump respectiv Angela Merkel.
Problema este totuşi prezentă la nivel politic naţional în ceea ce priveşte politica externă a României care este lipsită de un plan destul de solid ca să facă faţă noilor angajamente ca stat membru al flancului sud-estic.
Dacă în cazul guvernului anterior, credibilitatea României era dată de poziţia preşedintelui Iohannis şi de o oarecare acceptare a situaţiei guvernului României, acum acea credibilitate este dată doar de preşedintele Iohannis şi poziţia lui faţă de demersurile internaţionale.
Cert este că suntem nevoiţi să dăm garanţii serioase celor două părţi, şi aici mă refer binomului franco-german şi aliaţilor americani, pentru a primi ceea ce dorim în schimb, şi anume securitate şi deschidere politică regională şi internaţională.
Doar respetarea pragului de 2% pentru apărare precum şi cumpărarea rachetelor Patriot nu sunt destule pentru a ne asigura poziţia în cadrul relaţiilor internaţionale…
Vlad ZUBAC