SUFLETE CU GEOMETRIE VARIABILĂ

 În ecuaţia omului Sorin Misirianţu 1 = 3x la puterea a doua

Întâmplarea se… întâmplă. De vrei, de nu vrei. Şi nu există bucurie mai mare decât să întâlneşti un om, cu multiple calităţi. Toate bune, foarte bune chiar, într-un decor vast, tonic şi la dublul măsurii altor semeni. Nu mi-a plăcut matematica. Nici interlocutorului meu. Dar am hotărât să descifrez ecuaţia. Şi nu mă las până nu-mi spune:

– Când v-aţi hotărât să deveniţi actor?

– Acolo, de unde sunt eu, am făcut teatru de amatori. Dar nu credeam că am să revin vreodată la chestia asta. Pentru că am intrat la… ştiinţe economice. Nici că mă gândeam la actorie. Pe atunci erau vreo patru locuri şi era chiar utopie să ajungi acolo.

– În acel graţios an, 1987, se făcea armata înainte de a începe cursurile la facultate.

– 9 luni. Da… Am… gustat şi eu. Acolo l-am cunoscut pe băiatul actorului George Lungoci, din Timişoara. El a devenit unul din prietenii mei dragi. Numai că îl vedeam adesea singur. Şi mă gîndeam că face: taekwondo? Sau ceva, aşa, din misterul artelor marţiale. Odată am deschis o uşă şi l-am surprins repetând. Învăţa pentru admitere la teatru. „Auzi!, i-am zis, şi mie îmi place teatrul, nu vrei să te ascult?” A vrut. Şi aşa a deşteptat „primăvara” din mine. Am uitat şi de „culcat!” sau „târâş!”. Vorbeam despre teatru, făceam teatru, mâncam teatru pe pâine cazonă… Era ca la pension. Ne dădeam grăniceri, dar noi nici n-am văzut graniţa! Eram terişti, dacă ştiţi ce înseamnă asta, şi ne lăsau în pace…

– V-aţi întors la facultate?

– Da. Am făcut un an întreg. Numai că, în anul II, m-am dus la un seminar şi m-a scos la tablă. Scriam. Doar că am rugat-o pe doamna seminaristă să mă lase la toaletă. M-a lăsat. Atunci, s-a aprins beculeţul. Mi-am dat seama că nu mai am ce face acolo, la ari’metică şi alte celea. Iar doamna, cred, îmi place să cred asta, mă aşteaptă şi acum să revin la tablă (râde). Nu mai vroiam să fiu viitor contabil, sau om cu „diplomatul”, sau… Din secunda aia am ştiut că voi fi actor. Am dat la teatru şi am intrat. Au urmat ani de căutări, la propriu şi la figurat. La IATC Bucureşti eram, poate, cel mai neliniştit, cel mai rebel student. Mereu răzbătea ceva greu de stăpânit. Simţeam că trebuie să ard etape… Aşa am plecat de la clasa lui Ion Cojar. „N-o să-ţi fie bine, dacă pleci de aici”, mi-a spus şeful catedrei. Dar simţeam că trebuie să fac un alt… pas. Şi l-am făcut. La clasa lui Dem Rădulescu. Marele „Bibanu’!” Am învăţat de la omul acela arta comediei! Şi acum mă urmăreşte stilul lui, sigur, fără să-l imit. Mulţi însă
n-au… scăpat de asta, şi erau numiţi „bibănei”, de! N-a decurs însă frumos şi lin pregătira mea. Cineva a avut grijă să plătească nişte poliţe, să nu termin şi l-a făcut pe studentul amărât, care eram, şi care nu puneam în pericol existenţa nimănui, m-a făcut, zic, să plec. Din nou. Şi, dacă tot îmi căutam locul, am plecat la Cluj. O facultate care era la începuturi. Înfiinţată, după 40 de ani, de profesorul Ion Vartic (acum prietenul Vartic) şi compozitorul Cornel Ţăranu. La clasa Anton Tauf, cu care, peste ani, am făcut „Dansul morţii”. Şi Dan Chiorean şi (o umbră în glas îl întristează pentru o clipă) şi… Melania Ursu, draga de ea… Am debutat cu „Dacă aş fi rege” de Radu Stana, apoi Coroamă-Stanca, la premieră am primit un volum de la doamna Dorli Stanca… Şi, ce să spun, că de la o simplă întrebare, v-am povestit toată viaţa…

– Nu chiar toată.

– Da… M-am angajat la Teatrul Naţional din Cluj. Dorel Vişan m-a angajat, ceea ce înseamnă că m-a şi plăcut, nu? Ş-apoi, a venit „dominaţia” Victor Frunză. Nu ne-am înţeles. Cu toate că, multe din cele pe care le ştiu ca regizor le-am învăţat de la el. Dar m-a eliminat de pe scenă! Un an de zile m-a făcut „privitor ca la teatru”. Unul din cei mai buni spectatori, recunosc. Dar, în acelaşi timp, mi-am dat seama că eu pot să-mi mişc destinul. Aşa am ajuns student la regie. Cu profesori minunaţi: Andrei Mihalache, regretata Olimpia Arhir, Tudor Chirilă şi Andreea Vulpe. Şi am început, din nou, să joc. Pentru că eram preferatul… regizorului. Unul… Sorin Misirianţu. Îmi dădea ăsta la roluri, exact ce voiam eu..! Ne-am împrietenit foarte tare şi în regia lui am jucat o grămadă de spectacole. Ceea ce facem şi acuma. Iar lucrurile s-au îndreptat. Am început să colaborez şi cu actorii Teatrului şi cu… mine. Amadeus, Rock Star… Nenumărate piese.

– E greu să fiţi mereu şi mereu altul?

– Fără transpunere în pielea personajului, ne ducem acasă! N-ai voie să spui că-i greu. Că te consumă… E doar problema ta. Lumea apreciază această… implicare şi onorează spectacolele în care „dăm totul”. Că-i uşor sau greu? Ne asumăm şi ne implicăm total. Din momentul în care se aprinde reflectorul. E un comutator pentru noi. Intervine aşa numitul al patrulea perete de Stanislavski. Vă simţim, pe voi, spectatorii, dar nu vă vedem. Altfel, moare spectacolul. Şi eu nu vreau asta. Mi-am propus o cursă lungă. Şi aşa va fi, sunt sigur.

– În sala Euphoria nu aveţi sufleur.

– N-ai cum să apelezi la el. Şi, oricum, se distruge magia.

– Dar, ca manieră de joc, există diferenţe între scena mică şi cea mare.

– O sală de o mie de locuri trebuie dominată. Să… împingi sunetul. Să-l stăpâneşti. Dar, nici ca regizor, nici ca actor nu agreez sufleurii. Nu-i las să se interpună între noi, pentru că distrug pauzele pe care eu le creez. Când acesta aude o pauză, altfel bine gândită regizoral, el va începe să… sufle. E disperarea lui – liniştea!

– Al doilea personaj din ecuaţie propusă: regizorul.

– El este cel care se interprune între autor şi public. E la mijloc.

– Actorii execută tot ceea ce le cereţi din această calitate?

– Eu propun să ne armonizăm, nu să asculte. Să execute, pur şi simplu. Le propun ceea ce vrea să exprime spectacolul acela. Ce are la bază. Ce vreau eu să exprim. Ei pot să agreeze ideea regizorală, sau nu. Motiv pentru care putem să colaborăm, sau nu. Armonizarea contează! Text, regie, actor. Şi înţelegerea mesajului. Pentru că o piesă făcută doar pentru hlizeală a pierdut pariul: cu tine, cu autorul, cu spectatorul, cu teatrul însuşi…

– Aţi ales comedia?…

– Nu. Am jucat şi montat multă dramă („Cameristele”, la Sfântul Gheorghe, „Douăzeci de ani în Siberia”, Bucureşti, „Dansul morţii”, aici, la Cluj…) Dar îmi place foarte mult să-i văd pe oameni râzând. Şi de fiecare dată, am simţit nevoia să fac, din nou, comedie. Cât mai repede. Asta pentru că oamenii mi-s dragi. Şi îmi place să întreţin acel foc mic, de râs în hohote, în cascade… Din orice. Dar nu cu orice preţ. După cum aţi observat, nu avem mijloace facile de a stârni râsul. Dar bucuria de a-l vedea pe spectator râzând, nu poate fi luată de nimeni.

– Al treilea „x”… Sunteţi un artist ocupat.

– Slavă domnului ! Un arist ocupat e un artist împlinit.Aşa că, din când în… gând scriu şi scenaarii. De teatru, de film… Merilyn Manson, Edit Piaf, Toxic Love, piese care se joacă la mai multe teatre din România n.n.), scenarii de scurt metraj, Rating, Parking, Benvenuti în Italia. Acum pregătesc un film de lung metraj, cu scenariul meu „Destine”. Viaţa unui actor care nu-şi găseşte locul. Asta-i povestea.

– Îl cunoaşteţi?

– Chiar foarte bine. (Râde). Iar filmul îl fac eu. Împreună cu Claudiu Moisescu. Doar actorii nu i-am ales încă.

– Înainte de acest interviu veneaţi de la Stuttgart. Pe unde mai hălăduiţi?

– Acolo am avut premiera la „Amantul înşelat”. Cu „Menage a trois” am fost în Germania, la Heidelberg, München, Frankfurt… apoi în Belgia, în Franţa… Mergem! Unde suntem invitaţi, şi unde facem treabă minunată. La teatrul de club, spre exemplu. La Diesel, în Cluj-Napoca. Vine lumea şi asta mă bucură.

– Trebuie să vă întreb: vă doriţi ceva foarte tare?

– Da. Să-i văd pe semeni bucuroşi. Tot timpul. Şi, dacă se poate, pe toţi. Îmi place să-i ajut, cât pot, şi să râd alături de ei. Da… Şi să joc în… Mînuţiu, asta chiar că mi-ar place. În rest? În rest, vin toate! Tot ce mi-am propus am realizat. Chestiuni materiale, de familie, copilul acesta pe care l-am dorit de multă vreme şi-l am (îi strălucesc ochii), o fetiţă de 4 ani, Anya… Totul e să ai grijă la ce-ţi doreşti, nu?

– Aveţi vreo… taină, pentru reţeta succesului?

– Echilibrul. Laboratorul acela care e bazat pe linişte, pe normalitate, pe… fără pretenţii şi vedetisme. Muncă. Şi iarăşi muncă. Dedicată, desigur.

– Aşadar, aţi putea să jucaţi un rol în care să fiţi contabil, sau economist, sau…

– Da. Unul rău, cu siguranţă. Rău da’… bun!

***

De unde plăcerea pentru plăsmuit? Nu ştiu. În orice caz, reconstrucţia ajunge să aducă pe scenă personaje dintre cele mai complexe. Care râd sau plâng. Timpul lor, al personajelor, se opreşte în sufletul actorului. Vrerea lor – în bagheta regizorului. Iar neputinţele vor fi descifrate de scenarist. O garanţie pentru binele badijonajului pe sufletul spectatorului… 3 x… totul la puterea superlativului.

Interviu realizat de

Radu VIDA