Preşedintele Academiei Române, acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop: „Tratatul de la Trianon a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români în 1918”

Într-un interviu acordat cotidianului „Făclia”, preşedintele Academiei Române, acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, evidenţiază că românii şi-au desăvârşit prin ei înşişi întregirea istorică a teritoriului naţional:Tratatul de la Trianon a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români  în 1918”.  „Pentru români, Trianonul este doar un episod juridic, legat de granița de vest a României (este drept, extrem de importantă), din epopeea Marii Uniri. Nici cehii, slovacii, croații, polonezii și alții nu dau Tratatului de la Trianon interpretarea pe care o dau ungurii; cu alte cuvinte, românii au aliați care împărtășesc aceeași viziune despre actele de la finele Primului Război Mondial”, susţine preşedintele Academiei Române, fost rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” (2012-2020), reputat istoric, autor şi coautor a peste 70 de tratate referenţiale despre istoria medievală a românilor și a Europei Centrale și de Sud-Est.

Reporter „Făclia”: Se împlinesc, azi, 4 iunie, 100 de ani de la ceremonia solemnă din capitala Franţei, în cadrul căreia a fost semnat Tratatul de la Trianon. Vă aparţine aserţiunea că prin acest act istoric „au fost recunoscute deciziile popoarelor”.

Acad. Ioan Aurel Pop: Sărbătoririle și comemorările fac parte din viața cotidiană a popoarelor civilizate. Ne gândim și la înfrângeri, așa cum ne gândim și la victorii, le readucem pe toate, din când în când, în memorie, fiindcă din toate avem de învățat. Sunt regimuri politice și popoare care accentuează tragediile, precum sunt altele care glorifică împlinirile. Statul ungar a găsit cu cale să facă din marile înfrângeri suferite de-a lungul istoriei sale evenimente importante sau chiar sărbători naționale: epoca modernă a Ungariei începe la 1526, odată cu „catastrofa” de la Mohács; 15 martie 1848 (când s-a decis, între altele, „unirea Transilvaniei cu Ungaria”) marchează gloria unei revoluții pierdute; 23 octombrie 1956 este ziua altei revoluții înăbușite în sânge, de tancurile sovietice; 4 iunie 1920 este ziua „dezastrului” de la Trianon etc. Faptul aceasta are o mare importanță pentru psihologia poporului maghiar, înverșunat luptător fatalist. Aud că anumite organizații cer ca în 4 iunie 2020 clopotele să bată preț de 100 de secunde, în toate bisericile din Bazinul Carpatic (adică și din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș), ca să marcheze adâncul doliu din sufletele maghiare.

Reporter „Făclia”: Românii sărbătoresc în 2020 recunoaşterea internaţională, prin Tratatul de la Trianon, a Unirii Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918. Transilvania a aparţinut Ungariei un scurt răstimp istoric – 51 de ani -, în perioada dualismului austro-ungar, respectiv între anii 1867-1918. Timpul a demonstrat că Austro-Ungaria a fost o mare anomalie istorică. Tezele anti-Trianon ale lui Horthy sunt „resuscitate” de propaganda revizionistă maghiară, care induce impresia că Ungaria ar fi fost „crucificată” la Trianon.

Acad. Ioan Aurel Pop: Tratatul de la Trianon este prezentat de propaganda maghiară drept „cea mai mare nedreptate istorică făcută de către marile puteri occidentale Ungariei eterne, stăpâna Bazinului Carpatic”. De aceea, mulți maghiari văd în Tratatul de la Trianon momentul destrămării Ungariei, în urma „răpirii” de către marile puteri a „provinciilor sale istorice”, anume Transilvania, Slovacia, Croația etc. Las deoparte faptul că Ungaria nu a mai fost, de la finele Evului Mediu (adică din 1541) și până după Primul Război Mondial, o țară independentă, ci a făcut parte din Imperiul Otoman și din Imperiul Habsburgic (devenit, de la 1867, pentru 51 de ani, Austro-Ungar).

Pentru români, cehi, slovaci, polonezi, croați etc., Trianonul are doar importanță secundară, fiindcă, în viziunea acestor popoare, nu marile puteri au creat România Întregită, Cehoslovacia, Croația (în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor), Polonia renăscută, ci chiar popoarele respective, prin elitele lor, în urma mișcărilor de emancipare națională. Pentru aceste popoare, nu Trianonul a hotărât destrămarea imperiilor multinaționale, ci chiar națiunile care nu au mai vrut să trăiască în acele „închisori ale popoarelor”.

Pentru români, supralicitarea importanței Tratatului de la Trianon este contraproductivă, din câteva motive. Unirea provinciilor românești sau doar a Transilvaniei cu România nu s-a făcut în urma Tratatului de la Trianon, ci în urma mișcării de emancipare națională, culminate cu deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români în 1918. Frontierele României Întregite nu au fost recunoscute doar la Trianon, ci și la Saint-Germain (granița de nord-est a României, cu Polonia), Neuilly-sur-Seine (granița de sud-est, cu Bulgaria); astfel, pentru români, Trianonul este doar un episod juridic, legat de granițade vest a României (este drept, extrem de importantă), din epopeea Marii Uniri. Nici cehii, slovacii, croații, polonezii și alții nu dau Tratatului de la Trianon interpretarea pe care o dau ungurii; cu alte cuvinte, românii au aliați care împărtășesc aceeași viziune despre actele de la finele Primului Război Mondial.

În consecință, acțiunile organizate de România la cei o sută de ani trecuți de la semnarea Tratatului de la Trianon, se corelează, în general, cu acelea ale țărilor și popoarelor eliberate la 1918 de sub dominația austro-ungară. Este bine ca aceste acțiuni să se refere la recunoașterea internațională a deciziilor popoarelor, la noua arhitectură europeană de după Marele Război, care nu este decizia Marilor Puteri; ele nu au făcut decât să recunoască actele popoarelor eliberate. Cele din vecinătatea României au învățat să nu fie la remorca ofensivei ungare, să nu răspundă mereu și punctual provocărilor venite de la Budapesta. Partea ungară urmărește să se întâmple tocmai acest lucru și, din păcate, mulți români cad în această capcană.

Reporter „Făclia”: Ce raţionamente sunt avansate de Ungaria împotriva Tratatului de la Trianon?

Acad. Ioan Aurel Pop: Argumentele principale ale Ungariei împotriva Trianonului sunt bazate pe dreptul istoric, pe dreptul sabiei, pe „misiunea civilizatoare a maghiarilor în Bazinul Carpatic”. Argumentele României, Slovaciei, Croației etc. se centrează pe etnia majorității populației, pe decizia majorității populației, pe dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta (dreptul popoarelor la autodeterminare, susținut și impus de SUA președintelui Woodrow Wilson). Prin urmare, este vorba despre două viziuni complet diferite. În dreptul internațional, nici la 1919-1920 și nici acum, argumentele Ungariei nu au validitate, nu fac parte din arsenalul democrației și nu au fost recunoscute de către comunitatea internațională. Poziția Ungariei este singulară, izolată, pe când poziția României este împărtășită de mai mulți actori în cadrul configurației internaționale.

Palatul Marele Trianon

Deciziile de recunoaștere a noilor state și a celor întregite la 1918 au fost revalidate (în mare măsură) după Al Doilea Război Mondial, apoi la Conferința de la Helsinki (1975) și, în fine, după căderea Cortinei de Fier. Pentru noi, pentru români, este dureros că au rămas în vigoare urmările Pactului Ribbentrop-Molotov (încheiat la 23 august 1939). Deși a fost denunțat, Pactul produce, în continuare, efecte. Dar acest fapt grav nu are legătură cu Trianonul. Granița de vest a României cu Ungaria, cu excepția episodului din 1940-1944 (petrecută în timpul unui regim totalitar fascist, condamnat de toate instanțele internaționale), a rămas de un secol neschimbată, fiind considerată expresia relațiilor democratice și a principiilor internaționale de conviețuire pașnică.

Reporter „Făclia”: România a intrat în anul 1916 în Primul Război Mondial pentru întregirea cu Transilvania a statului național. Şi-au dat viaţa pe front pentru acest ideal peste 900.000 de militari români. Hotărârea de Unire a Transilvaniei cu România a fost votată la 1 decembrie 1918, la Adunarea Naţională de la Alba-Iulia. S-a spus că actul istoric de la 1 Decembrie a fost opera elitelor româneşti.

Adunarea Naţională de la Alba-Iulia de la 1 Decembrie 1918

Acad. Ioan Aurel Pop: Unirea Transilvaniei cu România nu a fost actul unei elite (deși elita l-a votat), ci un act democratic cu caracter plebiscitar: 1228 de delegați, aleși și numiți din partea unităților administrativ-teritoriale, partidelor politice, bisericilor, asociațiilor profesionale, femeilor, studenților etc., au votat la 1 Decembrie 1918 nu doar în numele lor individual, ci și al milioanelor de români care le-au delegat dreptul de vot, prin documente de încredințare, numite „credenționale” (publicate recent, în cele opt volume ale lucrării monumentale intitulate „Construind Unirea cea Mare”, elaborate de Universitatea „Babeș-Bolyai”). Prin urmare, votul exprimat la Alba Iulia este votul a mii şi mii de români. Conform recensămintelor austro-ungare, românii reprezentau majoritatea absolută a Transilvaniei (cu Banatul, Crișana și Maramureșul).

După orice război, oriunde și oricând în lume, au fost învinși și învingători. Întotdeauna, învinșii au fost pedepsiți, iar învingătorii au decis soarta țărilor din zona lor de acțiune. Însă, pentru prima oară în istorie, învingătorii din Primul Război Mondial au fost obligați să țină seama, în proporție covârșitoare, de voința popoarelor implicate. Învinșii, ca întotdeauna, au avut frustrările și suferințele lor, dar, în cazul special al poporului maghiar, o parte din elită (cea de extracție nobiliară) a cultivat mentalitatea de victimă obligată să se răzbune. În consecință, tot ceea ce face România legat de centenarul Trianonului trebuie să fie detașat de contingent, trebuie tratat fără înverșunare și încadrat în contextul general de recunoaștere a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de tratate de la Paris (Versailles, Saint Germain, Neuilly-sur-Seine, Trianon și Sèvres) din 1919-1920. România de la 1918 s-a legitimat în lume, iar legitimarea au făcut-o instanțele internaționale de atunci și au repetat-o mereu cele care au urmat, până astăzi.

Palatul Marele Trianon. Galeria Cotelle în care a fost semnat Tratatul, la 4 iunie 1920

Istoria este interpretată diferit de către diferitele popoare. Românii, polonezii, cehii, slovacii, croații, lituanienii, letonii, estonienii și mulți alți europeni celebrează tratatele de pace de la Paris tocmai fiindcă au acceptat deciziile popoarelor de formare a noilor state naționale și federale, pe ruinele imperiilor german, austro-ungar, țarist și otoman. Este drept că aceste realități noi au fost acceptate de către puterile aliate și asociate, învingătoare în cadrul Primului Război Mondial. Dar așa s-a întâmplat de când este lumea. De-acum un secol și până astăzi, alte decizii cu putere juridică internațională au confirmat – în linii mari – tratatele din anii 1919-1920 și existența statelor naționale din regiune, așa că orice discuție nostalgică despre vechi imperii și state multinaționale devine caducă. Mai ales că astăzi, statele și popoarele din fosta „Europă de Răsărit” militează pentru integrarea cât mai deplină în Uniunea Europeană. Sau, mai exact, în viziunea României, așa ar trebui să facă.

Evident, Tratatul de la Trianon are importanța sa internațională și națională  imposibil de minimalizat: el a legitimat voința dreaptă a poporului român și ne-a întărit în plan internațional o moștenire scumpă. Popoarele cărora li s-a recunoscut dreptatea istorică prin tratatul de la Trianon au cuvânt să-l apere și să-i susțină justețea fiindcă toate tratatele internaționale care i-au urmat l-au confirmat. Cu alte cuvinte, cu excepția imperiului răsăritean (care s-a refăcut mereu în diferite forme), toate celelalte imperii destrămate de popoare în 1918, au rămas doar o amintire istorică. În schimb, statele polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, croaților, lituanienilor, letonilor, estonilor etc., create, recreate, întregite sau renăscute după Primul Război Mondial, au rămas și dăinuie și astăzi. Prin urmare, prima noastră menire este să ducem mai departe moștenirea lăsată de acei mari bărbați de stat și „părinți ai patriei” care au construit deciziile de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia şi care au făcut posibil Trianonul. Că nu suntem noi, epigonii, vrednici de această moștenire lăsată nu de marile puteri, ci de oameni de stat români de-atunci, aceasta este o altă chestiune. Este, însă, bine să medităm asupra ei și să nu ne întrebăm atât – ca să parafrazez o mare conștiință a lumii – ce ne-a dat nouă țara, cât ce i-am dat noi țării.

Tratatul de la Trianon – o reconfigurare a frontierelor Europei după Primul Război Mondial

Nicolae Titulescu

Academicianul Ion Cantacuzino

4 iunie 1920, Palatul Marele Trianon de la Versailles: Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial şi Ungaria, stat învins, succesor al Imperiului Austro-Ungar, au semnat Tratatul de la Trianon – o reconfigurare a frontierelor Europei după Primul Război Mondial. Ungaria recunoștea Unirea de la 1 Decembrie 1918 a Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu România – articolele 27, 45, 46, 47 şi 74 din Tratat – şi realitățile rezultate în urma războiului. Pactul de la Trianon a fost semnat din partea României de ministrul Nicolae Titulescu şi de academicianul Ion Cantacuzino. Decizia luată în somptuosul palat construit pentru regele Ludovic al XIV-lea, în anul 1647, de arhitectului Jules Hardouin-Mansart, a fost reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947.

Prin Tratatul de la Trianon au fost stabilite frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: România,Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia) și Cehoslovacia. Documentul a făcut parte din seria tratatelor de pace încheiate de Puterile Aliate la finalul Primului Război Mondial: cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (la Sèvres, în 4 iunie 1920 ).

Galeria Cotelle, azi

Tratatul de la Trianon, Articolul 45: „Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și teritoriile asupra fostei monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a (Frontierele Ungariei) și recunoaște prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România.”

Tratatul de la Trianon, Articolul 161: „Aliații și guvernele asociate afirmă și Ungaria acceptă responsabilitatea Ungariei și aliaților ei pentru cauzele de pierderi și daune la care guvernele aliate, asociate și cetățenii lor au fost supuși, ca o consecință a războiului impus prin agresiunea Austro-Ungară și a aliaților ei.”

Tratate de pace care au modificat graniţele României, în consens cu interesele Marilor Puteri

Tratatul de la Passarowitz, 1718: Muntenia pierde Banatul şi Oltenia, după războiul dintre Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Republica Veneţia. Învins, Imperiul Otoman pierde Banatul Timişoarei, Serbia de Nord, inclusiv Belgradul, nordul Bosniei şi Oltenia în favoarea Casei de Habsburg.

Tratatul de la Belgrad, 1739, între Imperiul Otoman, învigător, şi Imperiul Habsburgic după conflictul dintre anii 1737-1739. Austria renuţă la toate cuceririle sale la sud de Dunăre şi Sava. Înapoiază Ţării Româneşti, Oltenia, luată prin Tratatul de la Passarowitz din 1718. Rusia se obliga să-şi retragă trupele din Moldova.

Tratatul de pace de la Iaşi, 1792. Poarta Otomană renunţa la pretenţiile asupra Crimeei, iar Rusia anexa teritorii întinse între Bug şi Nistru. Graniţele Imperiului Rus au ajuns până la Nistru.  Hotin, Iaşi şi Galaţi au fost eliberate de sub ocupaţia otomană.

Tratatul de pace de la Bucureşti, 1812, după  războiului ruso-turc din 1806-1812. Imperiul Ţarist ia în stăpânire ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Carligatura, Fălciu, partea răsăriteană a ţinutului Iaşilor şi Bugeacul. În 1813, autorităţile ţariste au dat numele de Basarabia regiunii ocupate: 45.630 km pătraţi cu 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate. Populaţia: 482.630 de locuitori.

Tratatul de pace de la Paris, 1856, după Războiul Crimeii. Principatelor Române li se acorda dreptul de a avea propriile Constituţii şi Adunări legislative. Sud-estul Basarabiei este  cedat Principatului Moldovei. Imperiul Otoman a fost obligat să respecte administraţia independentă a principatelor Moldovei şi Valahiei, deplina libertate a credinţei şi legislaţiei, comerţului şi navigaţiei. A fost stabilită o convocare de către Divanurile Ad-hoc pentru exprimarea dorinţei populaţiei asupra Unirii. Principatele române puteau avea propria oştire pentru siguranţa internă şi paza hotarelor. Suzeranitatea otomană era menţinută. S-a stabilit ca libera circulaţie pe Dunăre să se desfăşoare sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.

Tratatul de la Berlin, 1878. Încheiat după Războiul de Independenţă a României (Războiul Ruso-Româno-Turc) din anii 1877şi 1878. Este recunoscută Independenţa României. Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea, până la est de Silistra – sud de Mangalia, au intrat în componenţa statului român.

Tratatul de Pace de la Bucureşti, 1913, după cele două războaie balcanice închieiate cu înfrângerea Turciei şi a Bulgariei. Bulgaria era obligată să cedeze României Dobrogea – 6.959 km pătraţi, cu cetatea Silistrei şi cu Turtucaia, pe Dunare, şi Balcic, la Marea Neagră.

Pacea de la Buftea, 1918, între România şi Puterile Centrale, în timpul Primului Război Mondial. România cedează Cadrilaterul şi Dobrogea de Sud Bulgariei. Restul Dobrogei era ocupat de Germania şi Bulgaria, deşi rămânea în proprietatea României. De asemenea, România a cedat Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munţilor Carpaţi şi a cesionat  Germaniei toate exploatările petroliere pe 90 de ani.

Tratatul de Pace de la Paris, 1947. Consfinţeşte actualele graniţe ale României, cu revenirea în teritoriul naţional a Transilvaniei de Nord, dată de Hitler Ungariei, prin Dictatul de la Viena (1940). România pierde Bucovina de Nord şi Basarabia în favoarea Uniunii Sovietice. România a fost obligată să plătească Uniunii Sovietice 300 milioane dolari SUA, timp de opt ani, în produse petroliere, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, diverse utilaje şi mărfuri.

Carmen FĂRCAȘIU

Articole din aceeasi categorie