În tablourile ei, Mona CICIOVAN pictează lumea așa cum o vede ea

Despre Mona Ciciovan am aflat grație fostului ei profesor de matematică, Gheorghe Giurgiu. A fost o foarte plăcută surpriză de descoperire a unei prezențe românești valoroase în străinătate. La fel și amabilitatea cu care s-a oferit să facă unele destăinuiri privind munca ei și crezul artistic care o însoțește.

Mona Ciciovan s-a născut la 14 septembrie 1970, în satul Pintic, de lângă Dej.  În 1999 părăsește locurile natale și se stabilește în Canada, aterizând la Montréal cu câteva bagaje și o mulțime de visuri. Pe care avea să le împlinească în următorii ani. După studii în arte plastice la Université de Montréal și la UQAM (Université du Québec à Montréal), Mona Ciciovan rezistă la tentația unei cariere didactice și se dedică în întregime pasiunii pentru pictură. Două decenii mai târziu, momentul unui prim bilanț s-a materializat într-o  expoziție personală, care reface traseul parcurs de artistă și ilustrează fiecare etapă importantă din creația sa. Nu în ultimul rând, a însemnat întâlnirea publicului canadian cu o foarte talentată coloristă. Sugestiv întitulată “Retrospective”, expoziția a fost vernisată la POP UP Gallery din Montreal, anul trecut, în iunie. Lucrările Monei Ciciovan au fost expuse în cadrul unor expoziții personale și de grup, pe simezele unor importante galerii din: Montreal, Toronto, New York, Washington, Boston, Miami, Paris, Madrid, Singapore, Nassau, București și Cluj, multe făcând parte din colecții publice sau private. Și, deloc întâmplător, acum câțiva ani, pentru o manifestare culturală româno-canadiană la București, Mona Ciciovan a fost aleasă să reprezinte, prin picturile sale, arta contemporană canadiană.

– Profesorul Gheorghe Giurgiu spune că ați fost o elevă promițătoare la matematică, dovadă că mai târziu v-ați îndreptat spre studii economice. Și, cu toate acestea, ați ales pictura. De ce?

– Da, eram bună la cifre, la calcule, mă rog, la matematică, dar mai presus de orice, din copilărie am iubit cu pasiune tot ce înseamnă artă plastică: desen, gravură, modelaj, sculptură și bineînțeles, pictura. La început am frământat lutul realizând diverse figurine, unele bizare de-a dreptul. Am avut chiar și o mică expoziție la școală, cu figurinele mele. Apoi, am descoperit culorile. Pentru că îmi plăcea să le combin, să le alătur, să le amestec, am experimentat jucându-mă. Mărturisesc, îmi place și-acum la fel de mult…

De ce pictura? Pentru că pe pânză mă pot exprima mult mai variat și mai lejer decât într-un alt domeniu. Pentru că a trebuit s-o învăț, s-o descopăr, s-o înțeleg. Desenul și modelajul le simțeam în mod firesc, în pictură în schimb, am avut nevoie de ani și ani de muncă și experimentări pentru a reuși să materializez “acel ceva” pe care vroiam să-l redau pe pânză. În esență, puterea de a exprima ceea ce simt. Privind în urmă, cred că această alegere a însemnat pentru mine o imensă provocare: să pot să pictez lumea așa cum o văd eu!

– Ce stil credeți că vi se potrivește cel mai mult? Există un artist sau un curent artistic care v-a influențat în mod deosebit?

– Critica de specialitate apreciază că arta mea se situează undeva “între abstract și figurativ, între real și imaginar”. Și eu cred la fel. Evident, pe parcursul anilor, maniera mea de lucru a evoluat trecând prin numeroase transformări. În același timp m-am străduit să păstrez „un ceva” foarte personal în tablourile mele, care se poate numi stil. Poate sună cam pretențios ce spun, dar descoperim singuri, la un moment dat, ce ni se potrivește și ce nu, ce ne împlinește, și stilul apare fără să ne dăm seama.

Evident, fiecare artist are afinități și predilecții legate de un anumit gen de artă, pentru un curent artistic anume sau multă admirație pentru o personalitate dominantă în artele plastice. Totuși, chiar dacă sună clișeistic ce spun, cred că un artist autentic caută mereu, până când își găsește propria cale de exprimare. Este important să cunoști munca predecesorilor, pe de o parte, dar pe de altă parte este important să afli ce anume vrei să aduci semnificativ în creația ta și pe cât posibil, în cea universală. Se spune că „în artă totul s-a făcut și totul rămâne de făcut”. Prin urmare, noi, artiștii, mai avem multe de făcut…

– Aveți o tematică preferată, ce vă inspiră mai mult?

– De regulă, pornesc de la o gamă de culori, nu de la un subiect bine definit. Pe măsură ce lucrez, elementele compoziționale încep să apară singure: o linie, o curbă, un profil, dar nu am nici un plan inițial, e o deplină libertate și totul pornește dinspre culoare.

Pot spune că una din temele preferate, vizibilă în pictura mea, este legată de memorie. Mai precis, de “jocurile memoriei”, de amintirile prin care retrăim anumite stări, sentimente sau prin care idealizăm oameni și locuri. Amintirea este o pendulare între trecut și prezent, între momente diferite, petrecute în timpuri diferite, dar care ne definesc devenirea. Este știut că suntem ceea ce suntem datorită unei experiențe acumulate în timp, iar amintirile nu sunt altceva decât reîntoarceri spre acele momente, plăcute sau neplăcute, dar importante pentru noi. Sunt reperele care ne-au jalonat existența. Așadar, nu e deloc întâmplător că în tablourile mele apar frânturi de peisaje sau fragmente din arhitectura satelor care amintesc de ținuturile natale. Încerc să redau uneori și lucruri care nu sunt palpabile: mirosul ierbii, lumina filtrată prin copaci, umbra unei păsări în zbor, vântul, o stare anume, pe care nu le pot rosti decât prin culoare. Fiecare dintre noi are o interpretare proprie a “nevăzutului”. La mine este clar că totul trece prin filtrul emoțiilor și este interpretat conform trăirilor mele, care pot sau nu să rezoneze cu cele ale publicului. O frumoasă remarcă din partea unui privitor român, de aici, a fost aceea că lumina din tablourile mele este diferită de lumina nord-americană, este o lumină galbenă și caldă, ca acasă.

– Se „pedalează” mult pe ideea de originalitate, credeți că originalitatea ține de tehnica de lucru sau de personalitatea artistului?

– Din păcate, extravaganța, excentricitatea se confundă tot mai mult cu originalitatea. Se vrea „noul” cu orice preț, inovația cu orice preț, chiar dacă se dovedesc efemere. De cele mai multe ori atenția noastră este orientată exclusiv asupra formei. Deci, prima dorință e să „furi privirea” publicului, să-i iei ochii, să-l zăpăcești. Și, atât timp cât interesul e să placi formal, indiferent de domeniul artistic despre care vorbim, e foarte posibil să păcălești publicul. Pe moment. În schimb, dacă ai o aplecare spre sondarea de profundis a sensurilor, a ceea ce tocmai creezi tu, cu mintea și priceperea ta, bazându-te pe acumulări culturale, pe sedimentări cognitive și pe aptitudinile dobândite, o lucrare îndelung „șlefuită” de tine, cu certitudine va fi originală. Și atunci nu mai e nevoie de nici o privire aruncată peste umăr la colegul de bancă. E ca la școală. Dacă rezolvi problema cum știi tu, chiar dacă rezultatul corect sau greșit e același cu al colegului, profesorul își dă seama că nu ai copiat.

Da, am convingerea că originalitatea e legată de personalitatea artistului. Îi aparține în întregime când poate provoca emoție, pentru că arta se adresează întâi sufletului și abia pe urmă intelectului.

– Vi se întâmplă să reveniți asupra unui tablou sau mergeți până la capăt cu o temă anume folosind tehnici diferite?

– În esență, caut același lucru: puterea de a exprima ceea ce simt. Sigur că am descoperit noi posibilități în ce privește exprimarea, dar mă simt foarte bine când folosesc culorile de ulei pe o pânză, un carton, când fac colaje sau lucrez în lut.

Culorile de ulei se amestecă foarte bine între ele și nu e nevoie de prea multe artificii pentru a obține luminozitatea, subtilitatea și senzualitatea care îmi permit să redau acele transparențe și detalii de care am nevoie în picturile mele. Lucrez în general în serii ample de tablouri, nu în ideea de-a repeta, ci mai degrabă pentru a exploara o tematică prin diferite variații. În seriile mele (Perioada aurită, Variații în albastru, Întoarcerea la glie, Jocul de-a viața, Spre esență etc.) fiecare tablou este o continuare a celui anterior, precum filele unei cărți. Și continuu până când consider că am epuizat acel lucru pe care voiam să-l exprim. Ador să pictez pe suprafețe mari, multe lucrări depășindu-mă în înălțime și cred că, de fapt, te simți bine cu orice metodă de lucru când aceasta te ajută să-ți aduci la viață ideile.

– Credeți că există deosebiri majore între arta plastică feminină și cea masculină? Este dificil să fii artist plastic, mamă și soție?

– În lunga istorie a artei, femeile artist au fost adesea eclipsate sau date uitării. Deseori au trăit în umbra marilor maeștri, iar societatea nu a favorizat emanciparea lor ca artist. În 2020 nu cred că mai este valabil acest lucru. Femeile, în general, și femeile artist, în special, ocupă un loc  binemeritat în avanscena societății actuale. În același timp, nu cred că trebuie să vorbim despre „artă feminină” sau “ artă masculină”, ci numai despre ARTĂ. Iar când vorbim de artiști, nu sunt de acord nici cu calificativele „artist amator” sau „artist profesionist”. Și unii și alții sunt Artiști, dar aici intrăm într-o altă dezbatere…

În ce mă privește, consider că a fi femeie este ceva minunat, iar a fi și mamă și soție și artist…este o problemă de echilibru. Un „triptic” existențial care face din mine o femeie fericită și împlinită, o privilegiată. Copiii au venit în viața noastră foarte devreme și n-a fost întotdeauna ușor, dar am avut alături de mine un om care m-a sprijinit și m-a iubit necondiționat. Un om care a luat adeseori pe umerii lui toate greutățile cotidiene, asfel încât eu să pot să mă dedic pasiunii mele.

– Care a fost pentru dumneavoastră cea mai importantă expoziție și ce planuri aveți pentru viitor?

– Nu știu dacă pot s-o numesc cea mai importantă expoziție de până acum, dar cu siguranță pot să spun că “Retrospective” a fost cea mai amplă și mai reprezentativă pentru mine. Expoziția a fost vernisată anul trecut într-un spațiu de excepție, o frumoasă galerie situată în centrul Montrealului, unde, pe două etaje, a fost accesibilă publicului timp de 6 luni. Lucrările din expoziție sunt, în mare măsură, expresii ale unor trăiri personale reale (sau poate ale unor visuri ce-și așteaptă împlinirea), iar culoarea, forma, linia, au permis imortalizarea acestor amintiri vizuale.

Pentru anul viitor îmi doresc nespus de mult să pot organiza o expoziție itinerantă, în România, care să se oprească inclusiv în Dejul meu natal. Aș dori să ofer o parte din tablourile mele muzeelor și instituțiilor de acasă. Ar fi o mare onoare pentru mine. În rest, îmi este greu să anticipez ce va fi peste cinci, zece ani. Deși mă simt în deplinătatea maturității mele artistice, cred că mai am multe de aflat, de învățat, așa că nu mă gândesc unde pot ajunge în viitor. Deocamdată mă bucur de drumul către acolo. Sigur, idei privind tablourile pe care le voi picta într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat există dar, ele așteaptă cu răbdare să le vină timpul. Foarte sigur pot doar spune că tot ce-mi doresc este să pictez până în ultima zi din viața mea!

– Să înțeleg că dacă ar fi să o luați de la capăt, ați alege același drum?

– Da, aș alege același drum!

– Un da hotărât?

– DA!

– Succes!

Magdalena VAIDA  
Foto: M. Ciciovan și Florin Talos