STÎRNIND NEMĂRGINIRILE, POEZIA… • de vorbă cu scriitorul Marcel Mureşeanu •

Motto: Să stăm pe gînduri, dar să nu stăm pe loc!

La fiecare generaţie, între „a fi” şi „a nu fi” există străfulgerarea muzicală a sinelui, ce surprinde în intimitatea Fiinţei, graţia, deloc pasageră, a ceea ce ne defineşte specia.
Şi dacă geneaţiile se succed, trebuie să rămînă acel ceva, care ne leagă sufletul de eternitate. Liant şi entitate de sine stătătoare, Cuvîntul e energie văzută, ce ne ţine „în priză” şi cu Carta poemelor (ShiJing)*, trecînd prin Hölderin, să zicem, şi visînd la ceea ce vor scrie confraţii în viitorime. Rămîne însă adevărul după care, acum cinci mii de ani, se constata că fără poezie nu te poţi exprima sau, peste secole, că noi, oamenii locuim pe pămînt în chip poetic.
Şi, dacă generaţiile trec, zic, se cheamă că rămîn imnele vedice, glăsuirea shakespeariană sau picătura de nelinişte baudelleriană. Din sufletul fiecărui poet contemporan. De ieri, de azi şi de mîine.

Încerc să aflu cîteceva despre toate acestea de la interlocutorul meu:
– Iată o invitaţie cel puţin interesantă. Asta înseamnă să mergem înapoi pe firul vieţii. Oricum, am senzaţia că toate mi s-au întîmplat demult. Cert este că sînt al Clujului, sînt născut în Cluj, tatăl meu era învăţător şi preot, iar mama o moldoveancă, trimisă de destin în Transilvania. Se întîmpla ca, prin 1940, în acel an nefast al cedării Ardealului, familia mea să fie nevoită să plece din oraş. Şi după 1945 am peregrinat prin ţară, ajungînd în Banat. Reîntoarcerea a însemnat liceul în Huedin şi Facultatea de filologie la Cluj. Un moment important, debutul în revista „Steaua”, cu critică literară (1957) şi, în acelaşi an, la Tribuna. Foarte importante, pe lîngă lecturile mele consistente şi întîlnirile cu scriitori de la „Steaua” nişte … eleganţi, inşi citiţi, peste care ochii noştri de începători treceau cu o anumită sfială.

– Înainte de debut, bănuiesc, a fost un moment special, cînd scrisul şi-a făcut loc în viaţa dumneavoastră.
– Toţi scriitorii sînt precoce. După primele 50, poate 100 de cărţi citite, îţi vine să dai rimă vorbirii tale interioare. Primele încercări literare le-am făcut în clasa a III-a. Eram coleg cu Constantin Cubleşan, făceam „concursuri literare”, ne citeam unul altuia… Sigur, totul se petrece pe un anume fond de har, dar am avut şansa să mă întîlnesc cu cărţi foarte bune. În biblioteca tatălui meu, la alţi preoţi cu mare apetenţă în această direcţie. Citeam şi Blaga, şi Arghezi, apoi, în anul întîi de facultate, am avut privilegiul să-l cunosc pe remarcabilul Enea Borza, de la Conservatorul clujean. În casa lui am descoperit alte mii de cărţi, dar simţeam şi îndrumarea lui. Nu am avut, aşadar, interdicţii de lectură. Literatura se face din literatură, pe fondul acesta de har, şi numai apoi din celelalte secrete, care ţi se dezvăluie sau nu. Căci nimeni n-a dat o definiţie şi nu va da o definiţie completă Poeziei. Ea este ca un fagure alveolar şi acolo, toate acestea unindu-se, duc la o definiţie. Precară întotdeauna. Dar, ştiţi şi dumneavoastră, poeticitatea umblă prin toate textele lumii. Şi prin proză, şi prin dramaturgie – fără poeticitate nimic nu iese la iveală, nimic nu se reţine, nimic nu se întrupează literar!

– E ca în versul acela: „Ne aflam mai mulţi zombi/ într-o prăvălie mare/ şi făceam studii de comparatistică:/ comparam două bomboane de două feluri/ cu alte bomboane/ perfect identice.”** Cum vă explicaţi, totuşi, că atît de multă lume trăieşte fără poezie?
– E o falsă impresie. Poezia este cel puţin ca un polen. Ai senzaţia că n-o cunoşti, dar Ea te cunoaşte; se insinuează. Iar dorul de metaforă este în noi. Fără text se poate trăi, dar fără subtextul poetic nu se poate trăi. Fiecare meditaţie adîncă în care cădem, chiar dacă nu punem niciodată creionul pe hîrtie, ţine de un anume demers intrinsec şi secret, total misterios, al Poeziei. Care, sigur, rămîne o stare. Cei care şi-o pot aduce la suprafaţă – bine, cei care nu – nici nu ştiu despre ea. Ce ştim noi despre ceea ce face inima noastră, să zicem, decît în clipa în care o auzim bătînd? Dar alte secrete din trupul nostru, ca să nu zic din sufletul nostru? Ce ştim? Mai nimic… Dar să ştii că ştii, atunci că ştii e o invitaţie la meditaţie, nu? Nici o spaimă nu trebuie să existe cum că Poezia va dispărea. N-are cum să dispară! Decît odată cu noi. Poate nici atunci! Cine ştie cîte minuni ale Universului ne vor supravieţui?!

– Aţi încercat să depăşiţi anume stări trăite de alţi poeţi?
– Mă las vîntului şi apei… Dar întotdeauna am avut respect faţă de înaintaşi. În faţa lui Blaga, Arghezi, Agîrbiceanu, Baconsky ne ridicam şi pălăria imaginară.

– Acum, există ruptură între generaţii?
– Lucrurile sînt şi mai simple decît la prima vedere, dar şi mai complicate, în acelaşi timp. Nu e numai ruptură, ci este vorba despre altă lume. Cele două lumi încearcă să păstreze punţi între ele. Dar viteza cu care se mişcă noua lume face tot răul. Există o crevasă, nu numai la noi, ci pe tot mapamondul. Nu mai este ceea ce a fost înainte. Din motive mai puţin binecuvîntate. Începînd de la instalarea unei alte definiţii a vieţii, a idealurilor, a visului… Un alt ritm, o altă mişcare! În momentul de faţă, stratul gros de cotidian acoperă toate acestea. De foarte multe ori, de-a lungul istoriei, au fost asemenea prăpăstii. Pînă acum, însă, este cea mai profundă. Credeţi că e o glumă să vorbim despre un sat planetar? Sau că veşnicia nu fuge şi ea de la sat la oraş? Omul face, şi acum, prostioare. Dar important e să ne ţinem uimiţi, şi să nu ne uimim atît de mult, încît să dăm într-o altă boală. Pentru fiecare om, deci şi pentru literat, e foarte important să rămînă în ceea ce numesc pe „stratul tău”. Bucata ta de pămînt. Unde să stai, să cultivi, să faci ce ai de făcut. Sigur, să nu te înstrăinezi de lume. Să primeşti lumea aşa cum este ea. Să nu te încontrezi! Cît de inteligente sînt păsările care plutesc pe vînt şi nu se opun. Nimic nu trebuie făcut contra vîntului şi atunci şi vîntul se va bucura că ne poate purta pe aripile lui. Ş-apoi, mai sînt certitudinile. Evident, singura certitudine este moartea. Dar şi asta poate fi integrată într-o corolă. Teama! Trebuie să ne fie teamă de teamă. Nu trebuie să ne fie teamă de altceva. Pentru că lumea viitoare va fi cea a lucidităţi. Eu chiar cred într-o metafizică a lucidităţii.

– Şi din nou nu mă pot abţine:
„Pînă la Cer nu se poate ridica decît durerea şi ruga/ Ajunse deodată ele aşteaptă tot împreună în/ anticamera rece, căptuşită cu ochii roşii ai iepurilor/ de angora, să fie primite, pînă uită de ce au venit”
***
Dar întrebarea este: au scriitorii o soluţie pentru a umple această crevasă dintre generaţii? Putem oare, prin scris, să facem o lume mai bună?
– Putem încerca. Dar înainte de toate trebuie să ştim ce vrem. Şi după, trebuie să ştim ce se poate. Am să vă înşirui cîteva verbe, în care eu cred: a vrea, a şti, a putea şi a îndrăzni. Deci, trebuie să vreau să fac ceva. Dar nu mi-e destul că vreau. Trebuie să şi pot. După ce văd că pot, trebuie să mă întreb: cum fac? Aşadar, trebuie să ştiu. Şi după ce ştiu, nu trebuie să mă arunc în lene sau într-o stare de nesiguranţă. Trebuie să şi îndrăznesc. Din punctul acesta de vedere sînt un sceptic destul de temperat. Nu se vor mai întîmpla recuperări definitive. Dar nici nu cred că va dispare foarte curînd cartea, nici artele. Iar dacă vor dispărea, e „bine”! Pentru că înaintea lor a dispărut cel care le-a creat. Atunci vom fi altceva. Nu vom mai fi oameni. Asta înseamnă că în noi ar zace o altă fiinţă, care nu va avea nevoie de ce facem noi. Iar acea parte din noi îşi va face de cap cu voia sau ne-voia noastră. Nu-mi pun mari nădejdi în îmbunătăţirea relaţiilor dintre generaţii. S-ar putea să fie o variantă de linişte. Sîntem în plin turbion al entropiei. Trebuie însă să existe speranţa că se vor armoniza chiar contrariile. Trăim într-o lume a zaţului, a surogatului. Asta trăim. Toţi! Dar în acelaşi timp, cine ştie în ce cuibar, se coc elitele viitoare. Nu mă sperie că se citeşte mai puţină literatură. Mă sperie doar ce este omul fără literatură! Fără toate artele! E de meditat. Să stăm pe gînduri, dar să nu stăm pe loc! E ca în catrenul acela la care ţin foarte mult:

Există undeva un pom cu fluturi,/ Să nu încerci iubita mea să-l scuturi,/ Morţi vor cădea în părul tău şi poate/ Ei nu-şi doresc această libertate
***
Un crîmpei din înţelepciunea lui Confucius. O sonată de Chopin. Un murmur din sclipirile de marmoră ale lui Brîncuşi. Sau o fugă de Bach. Toate îşi dau întîlnire în opera lui Marcel Mureşeanu. Pentru că nu sînt critic şi pentru că îmi place doar atingerea de catifea a frumosului etern, rămîn la părerea că, de demult, s-a înfiltrat în fiinţa noastră posibilă un ceva: O fi viers? O fi cînt? Nu ştiu. Doar că monada aceasta ne bîntuie Fiinţa şi ne bucură dimineţile.

Pagină realizată de
Radu VIDA

* Cea mai veche culegere de poeme chinezeşti, supranumită şi Poezia poemelor.
** Marcel Mureşeanu – Cartea cu vise, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, VI, pg.14
*** Marcel Mureşeanu – Monede şi Monade, Ed. Avalo, Cluj-Napoca, 2015, vol. V, pg. 54.