Stînga

RADU VIDA

Într-un editorial trecut, spuneam despre Dreapta politică de la noi şi de aiurea că diluarea doctrinei influenţează negativ vremurile moderne. Asta, pentru că Dreapta şi-a depăşit acel generic „prin noi înşine” şi a trecut la un egoism agresiv, menit să satisfacă pornirea (naturală, e clar) a unora dintre semeni pentru acumulări nelimitate. Nici stînga n-a scăpat de acest pericol. Dovada? Excesul aşa-zişilor baroni, care au pătat imaginea doctrinei şi au îngăduit devianţa în ceea ce priveşte principiile libertăţii şi necesitatea reformelor. Există însă şi un alt adevăr, care dă speranţe. Gîndirea de centru-stînga lasă loc unor lideri de a nu pactiza cu o viziune politică depăşită de vremi. Fără să fie apologeţi ai trecutului, aceştia au capacitatea de a conserva şi dezvolta acumulările istorice şi de a da un sens nou, modern, percepţiei despre conducerea societăţii.

Nu dau doi bani pe spusele candidaţilor la diferite funcţii. Mai ales la prezidenţiale, unde acel… semi şi sferto duce cu gîndul la un om mare şi puternic, care trebuie să facă mersul piticului şi să-şi folosească puterea herculeană la destupatul sifonului în baia personală. Spusele lui Victor Ponta, însă, merită a fi analizate, cu atît mai mult cu cît încep a fi acoperite de fapte. Şi, iată, cei care au probleme cu legea sînt lăsaţi să se descurce singuri, fără ca partidul să se amestece în treburile Justiţiei. E drept, baron sau nu, la putere sau în opoziţie, primarii au primit bani. Cu indicaţia expresă de a fi folosiţi pentru dezvoltarea comunităţilor.

M-aş opri asupra aceste sintagme.
La noi, n-au existat comunităţi în adevăratul sens al cuvîntului. Doar simulări conjuncturale. Coagularea unei adevărate comunităţi înseamnă, după părerea mea, dezvoltarea unui sistem voluntar, spre exemplu asemenea salvamontiştilor din Tirol, care, fără bani şi alte avantaje materiale, se antrenează şi intervin în catastrofele pricinuite de furia naturii din Alpi, în cazul nostru. O solidaritate greu de găsit la noi. Şi asta, pentru că liberalismul a concentrat puterea financiară, văduvind micile comunităţi de puterea banului. Este pentru prima oară în 25 de ani de cînd un prim-ministru insistă pentru alocarea de fonduri comunităţilor. Acolo, unde viaţa găseşte cărare spre dezvoltare. Iată: „Am avut şansa de a lucra în toate domeniile puterii statului, am fost magistrat, parlamentar, ministru şi premier, singurul obiectiv pe care nu l-am atins niciodată: nu am fost ales local, nu am fost primar. (…) De cînd am venit la guvernare pînă azi, pînă la următoarea rectificare bugetară, vreau să spun foarte clar că susţin dezvoltarea locală a comunităţilor din România, susţin dezvoltarea oraşelor, a comunelor, a judeţelor”. E aici ceva din fundamentele doctrinei social-democrate, care, aşa cum spune Anton Caspinschi, a apărut ca produs al modernităţii şi s-a născut printr-o revoluţie duală, politică şi industrială. Mai pe înţelesul tuturor: ”Lumea modernă se caracterizează printr-un anumit grad de creştere autosusţinută în economie, o creştere suficientă, capabilă să mărească regulat producţia şi consumul; o anumită participare publică în comunitatea politică, deci o reprezentare democratică în definirea şi alegerea alternantelor politice; o difuziune a normelor secular-raţionale în cultură…; o creştere a mobilităţii în societate a normelor secundar-raţionale în mişcarea fizică, socială şi psihică…”(Daniel Lerner).

Complicat? Nu cred. E limpede că dezvoltarea trebuie să fie corelată cu bunăstarea. Iar acolo, în comunităţi, şi nu în pungile liberale ale efortului lipsit de răsplată, se fac drumuri, poduri, canalizări etc. Acolo, la stînga se taie din îmbuibare, se ciunteşte de la exageraţiuni şi se reorientează banul spre cei care „prin ei înşişi” duc înainte industria, agricultura, comerţul…