Şi despre sfârşitul filosofiei…

După ce cu o altă ocazie, într-un număr anterior, am vorbit despre importanţa naşterii filosofiei îmi revine, acum, oarecum obligaţia de a spune, simetric, ceva şi despre sfârşitul filosofiei. Tema sfârşitului filosofiei este de provenienţă hegeliană.

Să explic lucrurile foarte pe scurt.

După ce principiul activ care pune istoria în mişcare, şi-a realizat ţelurile apelând la diversele forme ale culturii, pierzându-şi rostul acestea sunt condamnate să dispară. Acesta este şi destinul filosofiei. Problema este dacă filosofia şi-a epuizat menirea pentru a-şi atinge sfârşitul şi dacă îşi va putea îndeplini, vreodată sarcinile care îi revin în ordinea spiritului. În orice caz, în ultimele decenii mai ales, tema sfârşitului filosofiei a cunoscut o largă popularitate, răspândindu-se în diferite medii intelectuale, care parcă chiar o doresc.Vom analiza imediat motivele. Ea a devenit obiectul unor dezbateri tot mai largi care nu de puţine ori au îmbrăcat aspectul unor aprinse confruntări, concretizate într-o bogată literatură. S-a adunat material şi dosarul filosofiei s-a făcut tot mai gros. Ne aflăm cu aceasta într-o ciudată situaţie. Oarecum, într-un mod paradoxal, tema sfârşitului filosofiei prin dezbaterile care le-au provocat şi le provoacă în continuare ar fi singură suficientă prin materialul strâns să asigure supravieţuirea filosofiei pentru mult timp.

Filosofia constituie un fenomen cu mult prea complex pentru ca în cele peste două mii de ani de când a apărut să-şi fi epuizat toate resursele de vitalitate de care dispune pentru a se sfârşi. Omenirea are nevoie de filosofie; pe acest motiv aceasta a apărut şi tot pe acest motiv va supravieţui. Şi încă mult timp, atâta cât va supravieţui omenirea însăşi pentru că aşa cum spunea şi Lucian Blaga omul nu va putea închide niciodată problemele şi întrebările filosofice într-un ţarc din care să nu poată ieşi pentru a asalta gândirea.
Cred că în aceste preziceri sumbre privitor la destinul agonal al filosofiei se poate descifra o mare doză de ură contra filosofiei şi, desigur, a organului acesteia, raţiunea. Ura contra raţiunii, pentru care anticul Platon folosise expresia, cum vedem actuală, de misologie. Cum se explică aceasta? Din două motive, cred. Mai întâi este vorba, după părerea mea, de lipsa curajului, cum zicea Kant, de lenea dar şi fuga celor mai mulţi dintre oameni de a-şi folosi raţiunea gândind cu propriul lor cap, e mai simplu şi mai comod să rămâi figură anonimă într-o turmă. Dar mai este încă un motiv la fel de important. Mai marii acestei lumi, conducători peste popoare, îşi uşurează mult misiunea şi se descurcă mai cu succes când au în faţă mase mari de oameni care nu gândesc. Acestea pot fi manipulate mai uşor dacă refuză gândirea. Or, filosofia, dimpotrivă întreţine în om gândirea. Atâta timp cât filosofia nu-şi va epuiza în întregime sarcina ca îndemn la gândire ea nu poate sfârşi.

Vasile MUSCĂ