Sclavii creditelor

Radu VIDA

Ispite. Dorinţe. Visuri.
Cîte tentaţii ale vieţii moderne nu duc la pierzanie? Fiinţa depinde în mare măsură de nevoia de împlinire. Dar obţinerea ei îndeamnă la un statut cît mai ridicat cu putinţă. De imitare, pînă la urmă, a semenilor. De realizarea propriilor deziderate. Dar, atunci cînd scapă de sub controlul raţiunii, lucrurile o pot lua razna. De tot.

Şi chiar aşa se întîmplă.
Feţele tentaţiei sînt multe şi nenumărate. Acţionînd cu perfidie. Vecinul s-a dus în Tailanda. Da’ eu ce am? Sînt reduceri de cîteva sute de euro la croaziere pe mare! Trebuie neapărat să mergem. S-a ieftinit mobila. Ar fi timpul să ne schimbăm sufrageria. Şi bucătăria. Şi baia…

Întrebarea e simplă: putem? Dar, de cele mai multe ori, răspunsul nu vine raţional, făcîndu-se suma veniturilor şi scăzînd cheltuielile familiale, ci oferta instituţiilor de credit rezolvă instantaneu problema. Şi, pentru o clipă, viaţa devine colorată în roz. Fluturii se zbenguie. E vară veşnică de o… secundă doar în suflete. Evident că vine şi prima rată. Şi a doua… Între timp, se scumpesc toate alea, copiii cresc (asemenea şi pretenţiile), dispar anume stîlpi ai ajutorării necondiţionate (părinţii), spectrul şomajului îşi flutură faldurile şi pe uliţa noastră… Scenariile răului pot fi multiplicate cu nemiluita. Şi, sincer, nu avem nici un motiv să fim optimişti, din moment ce întreaga societate pare îngheţată în propria-i neputinţă. Fără îndoială, însă, creditele trebuie plătite. Cu dobîndă. La termen. Altfel, creditorii devin nervoşi. Datoriile se adună. Iar dezastrul prefigurat poate şterge imaginea idilică, de-o clipă, a ceea ce am realizat cu bănuţii altora. Şi imensa datorie care grevează viaţa întregii familii.

Recunosc că e greu de rezistat. Cu atît mai mult cu cît creditorii agresivi ştiu să folosească arta persuasiunii pentru a ne vîrî banii în buzunar. Cu dobînzi şi penalităţi cu tot. Blindaţi juridic de aşa manieră, încît, la o adică, nici o instanţă nu-i dă dreptate amărăşteanului.

Din contră.
Pe toate gardurile, stîlpii de electricitate, pe ziduri, în locuri mai mult sau mai puţin îngăduite reclamelor, banii obţinuţi uşor îşi arată zîmbetul de candidaţi la preşedinţie. Cu buletinul, cu acte minime, fără dobîndă (?!!!), on-line: numai să le primeşti oferta. Pe urmă… Sînt societăţi de credite care fac un contract pentru cumpărarea unei tablete, să spunem şi, concomitent cu plata lunară, îţi trimit şi un card, din care poţi să foloseşti 4000 de lei. Aşa, de băieţi buni! Lumea nu prea mai apelează la bănci. Pentru că se fac analize, se caută garanţii, se cer studii de impact, iar la iniţierea unor mici afaceri cu credit bancar se insistă pe oportunitate, profit… Creditorii ocazionali? Nimic. Dau bani cu nemiluita, în sistem blind (ca să nu zic orb, că poate nu mă înţelege tot românul!), şi angajează, în draci, recuperatori.

S-au prins şi străinii că sîntem nesăbuiţi, cheltuitori şi îngîmfaţi, din cale-afară. Aşa că s-a ajuns acolo încît se înfiinţează case de ajutor (reciproc, zic ei!) cu bani europeni. Pînă şi amărîţii din grupurile defavorizate sînt legaţi de glie. Şi înfiinţează, cu banii lor, dar cu dobîndă cît casa, întreprinderi sociale. Iar grupurile vulnerabile devin, în acest fel, năpădite de povara datoriilor perpetue. E nevoie să explic… reciprocitatea? Cred că nu. Fiecare poate să gîndească cu capul lui că unii cîştigă pentru o clipă de fericire, iar alţii, însutit, pe termen lung.