Schizofrenia politico-economică

Ilie CĂLIAN

Mare agitaţie, mare! Francul elveţian a luat-o razna – adică guvernul elveţian, băncile elveţiene şi industriaşii elveţieni au hotărît să-şi dezlege moneda naţională de la gardul euro. Că au motivele lor naţionale pentru a o face – asta nu le poate contesta nimeni. Că, odată cu asta, s-au produs tulburări monetare la nivel global – asta ar fi o chestiune mai degrabă de sentimentalism decît de calcul financiar şi economic. Saltul francului elveţian asupra celorlalte monede – in-ternaţionale şi naţionale – a afectat şi o parte din români. Nu atît pe oamenii de afaceri care au relaţii cu Elveţia (aceştia sînt puţini, iar volumul afacerilor lor cu producătorii elveţieni este mic). Cei afectaţi de creşterea valorii francului elveţian faţă de leu sînt românii care au contractat credite bancare pe termen lung. Au făcut-o atunci cînd francul elveţian valora 1,8 – 2 lei, iar dobînzile erau mici.

E adevă-rat, deja începusem să fiu exasperat de numeroasele avertizări ale lui Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, care sugera românilor să ia credite în valuta în care îşi iau salariul. Altfel spus, nimeni să nu se bazeze pe dragostea altora pentru fericirea românilor. Dar cine să-l asculte pe Isărescu?! România este ţara “jmecherilor”, a descurcăreţilor. E adevărat, împrumuturi pe termen scurt în valuta elveţiană ar fi fost avantajoase, mai ales pentru aceia care se pricep să urmărească zilnic cursurile de schimb şi, la momentul potrivit, să transforme împrumuturile dintr-o valută în alta etc. Însă, pentru asta, nu e suficient să fii “jmecher”: trebuie să fii specialist. Dar nici măcar asta nu înseamnă să ignori riscurile.

Mai mult, de obicei spcialiştii sînt cei mai atenţi la riscuri.

Dar cei care au luat împrumuturi în franci elvetieni pe 15-30 de ani, imaginîndu-şi că îi păcălesc pe toţi, folosindu-se de su-bita generozitate creştinească a bancherilor elveţieni, deci şi ca, prin împrumuturile lor, să aducă raiul pe pămîntul românilor, pe aceştia nu ştiu cum să îi calific. Unii erau “jmecheri”. Şi îşi imaginau că pot fi mai “jmecheri” decît nişte bancheri – mai ales, decît bancherii elveţi-eni. Să te crezi mai “jmecher” decît un bancher este un semn de imbeci-litate. Alţii au fost doar naivi. Iar o altă categorie este aceea a “descurcăreţilor”: o s-o scoatem cumva la capăt (ceea ce poate fi vala-bil de azi pe mîine, dar nu pentru un credit de 20-30 de ani).

Pe atunci, cei care îşi luau credite în lei păreau “fraieri”, pe lîngă “inteligenţii” care contractau (unii chiar la mai multe bănci deodată) credite în valute străine. Acum, cei vreo 75.000 de necăjiţi apelează la intervenţia statului român pentru a o scoate la capăt. Precizez că, ne place sau nu, trăim în economia liberă de piată; că nimeni, cu atît mai puţin statul român, nu i-a obligat să ia credite – mai ales în valută străină. Orice om este obligat să gîndească singur, să înţeleagă ce riscuri îşi asumă şi să nu aştepte de la altcineva, mai ales de la stat, să-i “panseze rănile”, să-i plătească datoriile, să-i asigure traiul, dacă nu vrea să muncească. Desigur, ca “bun creştin”, mă doare soarta ce-lor care riscă să ajungă pe drumuri – deşi, repet, şi-au făcut-o cu mîna lor, considerîndu-se mai “jmecheri” decît ceilalţi conaţionali. N-aş fi absolut împotriva unui ajutor din partea statului – dar nu în sensul unui ajutor financiar de la buget, adică din buzunarul meu. Nu văd motivul pentru care eu, contribuabil corect, să plătesc oalele sparte de un concetăţean care nu m-a întrebat dinainte dacă aş fi dispus să-l ajut, prin intermediul dirijării de la buget a unor sume nu pentru interesele generale ale naţiunii , ci pentru persoane private, fie ele şi 75.000.

Însă, dincolo de ce cred eu, se iveşte o altă problemă. Ce fel de stat vrem? Vrem un stat social, cu aplecare grijulie asupra fiecărui cetăţean şi, mai ales, asupra categoriilor defavorizate, sau vrem un stat de tip neoliberal, un stat slab, limitat doar la cîteva atribuţii generale – restul rămînînd pe seama capitalului? Am observat că majorita-tea celor care au contractat aceste credite sînt slujbaşi şi sindicalişti – cei mai mulţi, slujbaşi la stat. Adică, nu sînt contributori efectivi la buget, dar pretind totul de la stat. Bine, au şi ei rostul lor – chiar extrem de important, în cazul unora, categorii întregi, pe care nu le enumăr. Cum se explică, atunci, valul de peste un milion care, la utimul tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale, s-au raliat la programe de tipul statului minimal, statului liberal şi neoliberal?! Nu vi se pare ciudat – de-a dreptul schizofrenic, din punct de vedere politic – ca oameni care au nevoie de un stat atotputernic să voteze programe care ar conduce la diminuarea puterii statului? Dacă un patron – care şi-a riscat capitalul ca “întreprinzător” – votea-ză un program liberal, care să favorizeze capitalul şi nu munca, asta este normal. Dar să aibă sprijinul entuziast al unui sindicalist – as-ta mi-e greu să înţeleg.

Despre schizofrenia politică a concetăţenilor mei am mai scris – cu mare mirare. Acum ar fi cazul să fiu”vaccinat”, să nu mă mai mir de nimic…