Sărăcia

Radu VIDA

Mă gîndesc s.e.c (salvo errore calculi ( sub rezerva unei erori de calcul), că sărăcia nu poate fi definită.

Sau, şi mai exact, ea nu are o definiţie, să-i zicem, satisfăcătoare, fie şi pentru faptul că se manifestă în diferite forme. Doar comparaţiile ajută ca, din cînd în cînd, să putem evalua ce şi cum în cestiune. Sigur, standardele sînt diferite de la ţară la ţară, aşa că nu poate fi luat în calcul absolut nici propoziţia după care „o viaţă lipsită de şansele de a trăi în cadrul unul anumit standard minim de nivel de trai” se dovedeşte a fi incompletă.

Statisticile abundă de cifre, care mai de care mai prăpăstioase. Dar raportarea fiecăruia la sărăcie poate anula multe din aceste constatări sociologice. 2,6 miliarde de de semeni nu au sistem de canalizare; 1,4 miliarde de oameni nu au acces la energie electrică; 880 milioane trăiesc fără apă potabilă… Evident că vorbim despre lumi pe care abia dacă le intuim. Şi chiar dacă le cunoaştem, nu putem pune semnul de egalitate cu sărăcia. Pur şi simplu pentru că factorii perturbatori ai unei analize obiective nu permit să apreciem dacă o parte dintre aceşti oameni îşi doresc realmente electricitate, canalizare, apă…

Nici Bătrînul Continent nu scapă de spectrul sărăciei. Dar, de cele mai mult ori, este vorba despre o… altfel de sărăcie. În Germania, bunăoară, limitele sărăciei au fost stabilite la un venit lunar de sub 983 euro. Vorbim de anul 2003. Pentru că 2014 marchează o scădere a acestei cifre la tot ce e sub 892 euro. Pentru o persoană singură, desigur. Pe de altă parte, o familie cu doi copii trăieşte în mizerie, dacă au un venit de 1872 euro. În Norvegia – 1260 euro, iar în România – sub 180 euro. În aceste condiţii, statul român trebuie să recunoască că are 22% din populaţie sub pragul sărăciei. Evident că mergînd mai departe pe firul acestei logici, ne vine să rîdem cînd spunem (spun ei, mă rog) că tot în Germania sărăcia a crescut cu 15% în 2013, faţă de anul abia încheiat şi că acest flagel afectează 12,5 milioane de persoane. Totuşi, recunosc făuritorii de statistici, introducerea salariului minim brut de 8,5 euro/oră va contribui la modificarea acestor date. În bine, sperăm noi.

Neîndoielnic că şi europenii speră în mai bine. Iar politicienii opintesc să le satisfacă doleanţele. Dovada? „Platforma europeană de combatere a sărăciei şi a incluziunii sociale”. Care, în esenţă, zice că pînă în 2020 luxul ne mănîncă! Pe toţi. Numai că, pînă atunci, 20 de milioane de oameni trebuie scoşi de sub incidenţa ameninţătoare a sărăciei şi excluziunii sociale. 20% din Fondul european social va merge pentru acest program/deziderat. Cu atîtea puncte şi subpuncte, încît nu are rost să ne batem capul cu ele. Din acest motiv am delegat puterea altora, nu?

Nimeni nu ne poate explica însă de ce atîta bătaie de cap cu mai noii intraţi în Europa! Toată lumea, de bine de rău, avea un loc de muncă, un acoperiş deasupra capului… Toate acestea nu trebuiau distruse de către drăguţii de europeni. Pentru că, iată, trebuie s-o ia de la „0”. Ex post facto (după ce fapta s-a îndeplinit) şansele de a intra în rînd cu lumea sînt tot mai mici. E drept că mare parte din săracii Europei se găsesc şi în ţările cu …nasul pe sus. Dar acolo lucrează români, albanezi, sîrbi, unguri, alungaţi din fabricile şi uzinele lor, sclavi acum pe plantaţiile bogaţilor occidentali. Şi, culmea, tot ei mîrîie că – vezi, Doamne! – imigraţia le strică tihna şi bunăstarea. Şi, pe chestia asta, incluziunea se referă,tacit, doar la minţile luminate şi la populaţia calificată ce le întreţine starea de bine. Restul (sărăntocii, necalificaţii, etniile etc.) trebuie integrate tot de către noi.
Ăştia, ajunşi sub pragul sărăciei…