Sănătate la patru ace

România are un sistem medical demn de ultimul loc în Europa, mai slab decât Albania și Bulgaria, pe care odinioară le surclasam. Astăzi nu o mai facem nici la fotbal. În schimb, suntem campioni continentali în privința ratei infecțiilor intraspitalicești. Nu ne bate nimeni la acest capitol. Nici măcar pe umăr. Suntem geniali: am inventat niște infecții care rezistă cu brio la tratament. În egală măsură, suntem lideri în ceea ce privește mortalitatea infantilă și candidați la retrogradare în privința banilor alocați pentru sănătate pe cap de locuitor. România are probleme grave în gestionarea întregului sector public de sănătate, dar n-are o strategie ca să le rezolve.
Vorbim de un sistem învechit, nu doar alienat, care impune o restructurare, o reformare. Suni la un laborator de analize și te îmbolnăvești subit când de la celălalt capăt al firului ți se spune cu nonșalanță că nu mai există fonduri. Și atunci e normal să mă întreb de ce plătesc lunar asigurări de sănătate, dar serviciul medical îl plătesc cu banul jos și ochii la ușă? Mai sunt situații în care un număr de laboratoare nu lucrează cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate și atunci pui banul la bătaie. Pacientul primește biletul de trimitere de la medicul de familie, dar constată, nu fără surprindere, că fondurile se termină cât ai pocni din degete. În prezent, la sistemul de asigurări sociale contribuie aproximativ 5 milioane de români. Un simplu calcul ne arată că aceștia țin în spate încă 17 milioane.
Fiind băiet păduri cutreieram și îmi aduc aminte că Eugen Teodorovici a venit cu o propunere demnă de filmele cu proști. Domnia sa a propus ca cei care plătesc contribuții mai mari la asigurările de sănătate să primească o pâine mai mare, mai caldă și mai albă. Adică să aibă parte de un tratament privilegiat față de restul contribuabililor. Cu alte cuvinte, amărăștenii să rămână tot la coada vacii și să primească asistență medicală în funcție de cât plătesc. Oare nu putem copia ceva bun din occident, ci numai prostiile? Și când recomand lucrul acesta mă refer la modelul Marii Britanii în privința asigurărilor de sănătate.
Supușii reginei sunt asigurați la una și aceeași casă națională, iar nu la mai multe. E o chestie de solidaritate, cuvânt care nu ne caracterizează.
La americani fiecare își poartă singur de grijă, în sensul în care sistemul se axează pe individ, iar nu pe societate. Altfel spus, cât plătești atât primești. La noi, plătești mult și primești puțin. Un astfel de model nu ar prinde în Românica, fiindcă e discreționar. Nu-i ajută pe cei mulți cu venituri mici. Plătind un leu ar primi asistență medicală în valoare de un leu. În Germania, asigurările de sănătate se caracterizează printr-un sistem dublu: asigurare de sănătate de stat și asigurare de sănătate privată. Una e obligatorie, iar cealaltă opțională. La nemți, orice angajator îți va cere înainte de semnarea contractului de muncă dovada că ai asigurare medicală, adică Sozialversicherungsnummer.
În România, casele de asigurări caută să facă profit, caz în care se zbat din răsputeri să asigure cetățeanul cu risc scăzut de îmbolnăvire. La noi, o zi de spitalizare e echivalentă cu o ședere la un hotel de câteva stele strălucitoare, dar condițiile sunt diferite. Astăzi, bolnavii stau ca sardelele în conservă, în saloane de mărimea cutiilor de chibirite, supraaglomerate, împărțind o toaletă demnă de latrina haltelor de altădată. Și atunci nu considerați justificat să mă întreb oare pe unde se duc banii din asigurări și în ce măsură mă folosesc de ei? E normal să-mi strig nemulțumirea în gura mare și să pun degetul sărat pe rană. Și o fac acum, în campania electorală, în care catindanții gelați și ferchezuiți promit marea cu sarea, dar, mai rău, se laudă cât de mult bine au făcut. Mă uit în spate, nici cu mânie, nici cu tristețe și îmi dau seama că viitorul în România se construiește pe nisip.

Cristian FOCȘANU