Să scriem o carte!

Radu VIDA

Poate două…
Nu vreau ca îndemnul din titlul acestui editorial să vă ducă cu gîndul la grafomani. Cu toate că, şi cu aceştia, avem o problemă destul de gravă. Puzderia de tipografii şi edituri umblă după bani, iar… bolnavii de scriitură se întrec în a-şi ridica socluri virtuale pentru diferite domenii ale literaturii şi ştiinţei. Regimurile de mare coerciţie nu-ţi permiteau deloc să scrii, să citeşti, să creezi…

Dar asta este o poveste pentru… altădată.
Mă gîndesc că, în ultima vreme, oricine a intrat la puşcărie, s-a apucat de scris. Vedete! Cei mai mulţi n-au scris nimic în viaţa lor, nici măcar o scrisoare către părinţi, prin care să ceară bani pentru acoperirea golurilor de după solda mizerabilă din fosta armată a întregului popor. Acum, se încumetă să pună între coperţi 2-300 de pagini. Unii dau cu copy – paste, alţii citează în draci tot felul de somităţi din domeniile de care n-au auzit în viaţa lor. Bibliografia şi citatul! Banii jos, ochii la… comisiile de evaluare a comportamentului deţinutului galonat şi talonat. Evident că între cei care au mai scris şi cei care s-au apucat de acest „sport” în penitenciar există mari diferenţe. Da. Unii îşi continuă, în mod firesc, preocupările „de afară”. Şi chiar aduc contribuţii însemnate în domeniile în care se pricep. Alţii găsesc că timpul de penitenţă trebuie folosit în mod constructiv. Iau… pana calculatorului şi dă-i să meargă! În timp ce alţi colegi de suferinţă rînesc după semenii închişi şi ei după gratii pentru cele fapte, noii „intelectuali” ai bulăului din România se izolează. Cer cărţi. Primesc telefoane. Se consultă. Se documentează (?!?). Se dedau la plagiat, sau mai rău, pentru că nu pot, îşi bagă om! Îşi „suflecă” mînecile şi scriu pe brînci.

Una, poate două cărţi.
Să ne înţelegem: sînt de acord că trebuie schimbate condiţiile din penitenciarele patriei. Lipsirea de libertate nu trebuie să
imbecilizeze, iar recuperarea individului şi reinserţia lui în societate trebuie iniţiate încă de pe… băncile închisorii.

Dar: acolo, la mititica, toţi trebuie să fie egali. Păcatele se decontează de către fiecare, iar pilele, relaţiile, obţinerea de „libere”, mers la locuri de muncă preferenţiale, şpăgi şi alte cele ar trebui eliminate. E vorba de reeducare, oameni buni! Veţi spune că aşa ceva nu există. Ba da. Viaţa a dovedit că se poate.

Trebuie să amintesc în context că munca în folosul obştii (din puşcărie sau din afara ei) face ca zilele de detenţie să treacă mai uşor. Başca că ele sînt considerate momente de înnobilare şi reduc pedeapsa celui care face şi drege. Dar – atenţie! – am spus muncă în folosul comunităţii”! Nicidecum în folos personal. Scrisul este muncă. Grea. Dacă o faci cinstit şi cum trebuie. Dar penitenciarul ca sinecură, de „ochii poporului”, face rău şi individului pedepsit, şi celor care asistă, cinstit, „de afară”, la această mascaradă.

Dl. Marius Tudose, preşedintele CSM, a adus în discuţie toate aceste probleme. Pentru că, realmente, sînt probleme grave în ispăşirea pedepselor în acest fel. Şi ministrul justiţiei, dl. Robert Cazanciuc, a sugerat că trebuie regîndită legislaţia. Nu ştiu cum se vor concretiza toate acestea. Sigur e că un… nime’n drum (chiar dacă se numeşte Becali, Ritzi, Cocoş sau Copos) n-ar trebui să beneficieze de asemenea păcăleli. Hoţii. Un zugrav ar putea să scrie cele mai bune sfaturi într-ale combinaţiilor de culori din debaralele boiereşti; un strungar ar fi neîntrecut în a aduce contribuţii la degroşarea metalului cald, adus la temperatura camerei; după cum un frizer ar putea compune noi modalităţi de hair-styling la deţinuţii aflaţi în semilibertate. Dar nici nu li se va da ocazia, şi nici nu vor putea beneficia de condiţiile pe care şi le fac, cu ajutorul legii, baştanii clipei.
Deci?