SĂ AJUŢI, PUR ŞI SIMPLU…

• gestul unor tineri dăruiţi, urmîndu-şi destinul •

Nu trăim singuri. Şi, de cele mai multe ori, nu putem face lucruri care să nu necesite sprijinul semenilor. Să pui un umăr sau să dai o mînă de ajutor au devenit componente ale cotidianului. Făr’ de care e greu de crezut că se poate face ceva. Motivele acestor îndemnuri sînt nenumărate, iar motivaţia celor care dau curs voluntariatului vine de undeva din adîncuri, de acolo de unde fiinţa noastră spune că fiecare ar trebui să facă ceva. Orice. Numai să ştie că omul de lîngă el nu-i lăsat de izbelişte. E o experienţă ce aduce multe satisfacţii.
Cum se întîmplă asta?

Aflăm de la coordonatorul Clubului Iris-PrimAjutor din Cluj-Napoca, Vasile Călin Cernucan:

– Aţi terminat Liceul sanitar „Victor Babeş” din Cluj-Napoca…
– Ideea s-a născut în urma pasiunii pentru urgenţa medicală. A fiecăruia dintre asociaţi. Medicina de urgenţă are specificul ei, iar dorinţa de a face cît mai mult pentru comunitate a făcut ca, la un moment dat, să simţim nevoia de a fi acolo unde e nevoie mai mare nevoie de noi.

– Unde anume?
– Proiectul acesta de voluntariat a fost realizat extraşcolar. Dar în timpul cursurilor postliceale. Ne-a stimulat şi o colegă de la Ambulanţă şi, desigur, dorinţa colegilor şi colegelor de a ajuta. Apoi, proiectul a prins contur, ne-am dat seama că practica de urgenţă, de care eram pasionaţi, trebuie să prindă viaţă, acolo, între oameni. Am continuat şi, în acest fel, proiectul s-a dezvoltat continuu.

– Aşa or fi apărut şi primele solicitări…
– Am participat la o primă competiţie de ciclism. La start s-au aliniat 800 de iubitori ai sportului pe două roţi. Aici am asigurat, într-un punct de prim ajutor, siguranţa desfăşurării competiţiei.

– O provocare, nu?
– Da. Chiar prima! Şi, spre bucuria noastră, n-am avut evenimente deosebite. Am avut intervenţii medicale, cu toate că nu foarte spectaculoase. Dar am trăit o senzaţie deosebită. Adrenalină curată! Ne-a impresionat nu numai faptul că o seamă de concurenţi coborau cu viteze ameţitoare pe dealuri, dar şi că, noi, cei cîţiva entuziaşti, puteam să intervenim oricînd, dacă neprevăzutul şi ghinionul îşi arătau colţii. Pînă la urmă totul s-a terminat cu bine. Iar noi am căpătat şi mai multă încredere în noi. Că vrem. Că putem. Şi, mai ales, ne-am dat seama că e nevoie de noi.

– Au fost şi paramedici de faţă?
– Sigur. Nu se poate altfel. Comunicam în permanenţă cu ei, le semnalam situaţiile mai speciale, ne încurajam…

– De atunci a trecut ceva apă pe Someş, da?
– Iar noi ne-am continuat activitatea de voluntariat. Au apărut colege noi, solicitări noi…

– Alte şi alte competiţii.
– Da. Îmi amintesc cu multă plăcere de competiţia „Fotbal à la Cluj”. Timp de 3 zile, am asigurat servicii de prim ajutor la copii cu vîrste între 6 şi 14 ani. Un campionat organizat de Clubul sportiv „Viitorul”.

– E ceva deosebit să lucraţi cu copilaşi?
– Neîndoielnic că şi această competiţie se poate înscrie în rîndul celor deosebite. Asta pentru că noi, la şcoală, nu am avut de a face cu copii. Iar răspunsul este „da!”, e ceva deosebit, un act de mare responsabilitate. Ştiam elemente de pediatrie, la modul teoretic, ca să spun aşa, dar nu am avut ocazia să lucrăm practic. Cum e să abordezi un copil în condiţii de accident? Ce se cere din partea personalului calificat? Dar din partea organizatorilor? A spectatorilor? A părinţilor, pînă la urmă? Au fost entorse, luxaţii, o plagă, o insuficienţă respiratorie acută… Şi, iată, am găsit şi răspunsurile la întrebările noastre. Acolo, pe terenul de fotbal. La copilul care a fost lovit în abdomen, spre exemplu, şi i-a fost lezată funcţia respiratorie, am efectuat poziţionarea şi i-am sugerat cîteva exerciţii de respiraţie profundă, în timp ce-i monitorizam funcţiile vitale. Am avut grijă ca pacientul să nu prezinte anumite modificări patologie la nivel pulmonar, să nu aspire, cu alte cuvinte, nişte secreţii la nivelul diafragmei şi a muşchiului abdominal. Totul a fost bine. Cu intervenţia noastră, copilul a fost stabilizat, nu a necesitat ajutor medical avansat, mă refer la echipajul de pe ambulanţă, şi a fost trimis, de către noi, împreună cu părintele şi antrenorul, la o secţie de pediatrie. A fost un caz care ne-a dat de gîndit, dar am acţionat „ca la carte”, cum se spune. Am mai fost chemaţi la „Cluj never sleep”, un eveniment în cadrul acţiunii „Clujul – capitală europeană!” Au fost organizate tot felul de activităţi în Piaţa Unirii. Noi am fost repartizaţi să supraveghem un cycling. Şedinţa dura 15 minute, iar după această acţiune, copilul primea un voucher. Un abonament la cluburile care sponsorizau acţiunea. Am supravegheat şi activităţile de badminton şi baschet, fiind solicitaţi tot în activităţi de remediere a diferitelor accidente.

– Aţi fost zăriţi şi prin preajma paraşutiştilor clujeni.
– Da. A fost iarăşi o experienţă inedită. La o acţiune de-a lor, „Sky Dive Transilvania”, am fost şi noi prezenţi. Şi am fost mai mult decît impresionaţi, pentru că ne-am dus acolo la cererea dînşilor. Am organizat un post şi, totodată, un curs de prim-ajutor. Noţiuni de bază: ce trebuie să faci într-o arsură, partea de traumatologie, resuscitare, hemoragii. Am organizat diferite ateliere, cu ajutorul unei policlinici private, şi am făcut demonstraţii pe manechine. Iar, la final, celor 20 de paraşutişti le-am făcut surpriza de a „organiza accidente”, 3 cazuri la care ei erau invitaţi să acţioneze.

– Nu luaţi nici un fel de remuneraţie pentru activităţile prestate?
– Nu. Cei care ne solicită la activităţi sau acţiuni se obligă să asigure materialul medical de care avem nevoie, consumabilele şi combustibilul pentru intervenţii, iar noi asigurăm consultaţia medicală şi acordarea de prim ajutor, pînă la nivelul la care avem permisiunea. Dacă este peste limita noastră de prim ajutor, anunţăm ambulanţa, spitalul… Dar important este că sîntem acolo, că ştim şi facem tot posibilul pentru ca pacientul să ajungă, în cele mai bune condiţii, la un specialist. Şi, după cum se ştie, primele momente la un accident sînt hotărîtoare pentru evoluţia ulterioară a cazului.

– Mai sînt şi alţi voluntari în acest domeniu?
– Da. Şi e bine aşa. Chiar dacă există o anumită „concurenţă” între noi, se cheamă că tot mai mulţi oameni sînt ajutaţi.

– Cum puteţi fi contactat?
– Avem mai mulţi colaboratori care ne recomandă şi pentru alţii care iniţiază activităţi unde e nevoie de prezenţa noastră. Avem şi un blog al asociaţiei, pe site-ul de socializare FaceBook avem o pagină specială cu activităţile pe care le desfăşurăm, două numere de telefon… Totul e să fim anunţaţi din timp, să ne putem organiza, să facem necesarul, să vizionăm traseul, locul de desfăşurare şi multe altele.

– Înţeleg că vreţi să vă extindeţi.
– Da. Pe lîngă activitatea de urgenţă, am putea să facem vizite la domiciliu şi ajutorarea persoanelor aflate în dificultate. Deplasarea la domiciliul pacienţilor presupune însă anume aprobări şi, desigur, un altfel de stocuri de materiale medicale. Există, însă, sînt sigur, sponsori generoşi, care se pot alătura voluntariatului nostru. Şi, împreună, să facem un bine semenilor.
***
Entuziasm. Suflete mari. Dezinteres financiar. Toate acestea sînt bune, pînă în momentul în care activitatea de voluntariat necesită bani. Cîteodată mulţi. Mărturisesc că m-au impresionat aceşti tineri, care fac multe pentru semenii lor. Îi recunoaşteţi după vestele multifuncţionale portocalii (achiziţionate pe bănuţii lor) şi tricourile personalizate cu logoul ONG-ului. Dar, cred, activitatea nu poate rămîne doar la statutul de… hobby. E nevoie ca puterea locală să sprijine acest entuziasm. Să profite, dacă cuvîntul nu-i jignitor, de acest entuziasm. Şi să intervină cu ceea ce este necesar, pentru ca acţiunile colective unde sînt solicitaţi să se desfăşoare în cele mai bune condiţii. Cine e dispus să urce pînă în Munţii Gilăului, sau pe Vîrful Peana, să colinde perimetrul de la Dezmir sau să facă „cuie” la Băişoara şi Făget? Fie şi pentru acest efort, şi primăriile, consiliile locale şi sponsorii individuali ar trebui să… pună umărul.
Dar cîte n-ar trebui să facă puterea locală…

Pagină realizată de
Radu VIDA