România care lucrează, România care cerşeşte …

ILIE CĂLIAN

Circulă pe internet – şi îl citesc toţi profesorii (şi poate nu numai ei) – un text elaborat de un profesor bucureştean, o “Informare” adresată Parlamentului, prin care se aduce la cunoştinţa senatorilor şi deputaţilor o parte din nemulţumirile cadrelor didactice faţă de deciziile ministerului Învăţămîntului în legătură cu “testele de evaluare iniţială, foaia de parcurs şi alte activităţi, care, cumulate, duc timpul de lucru al unui profesor la un număr de ore ce depăşeşte cu mult norma de 40 de ore pe săptămînă, prevăzută în Legea Educaţiei Naţionale”.

Nu voi detalia cuprinsul “informării” – care dovedeşte, deopotrivă, inutilitatea acestor teste, în forma hotărîtă de minister, şi care nici nu apar în fişa postului, dar şi cumplita birocratizare a învăţămîntului, fără niciun folos pentru elevi, şi avalanşa de activităţi înafara lecţiilor. Mă rezum la a cita din final: “Dacă mai adăugăm şi cererile ministerului şi inspectoratelor de a lucra suplimentar şi diferenţiat cu elevii slabi şi cu elevii buni  care se pregătesc pentru concursurile şcolare, precum şi cu toţi elevii care se pregătesc pentru examenele naţionale 3-4 ore pe săptămînă (pe care trebuie să le pregătim în mod special, deci 7-8 ore pe săptămînă), vom obţine o medie de 80-90 de ore pe săptămînă (mult peste cele 16 ore menţionate de domnul preşedinte Traian Băsescu). Se preconizează că în viitorul apropiat vom întocmi grafice de evoluţie şi portofolii pentru fiecare elev, asta însemnînd încă 200-400 de ore de muncă în plus pe an”.

N-am scris despre asta pentru domnul preşedinte Băsescu, cărui i se pare că un dascăl este mai bine plătit, pe oră, decît preşedintele, întrucît cunoaştem relaţia sa cu şcoala. Mă gîndeam, însă, la ministrul Învăţămîntului, care ar trebui să ştie care este situaţia reală a şcolii româneşti. Dar mă gîndeam şi la un mare număr de concetăţeni cărora nu prea le-a fost “dragă” şcoala şi care s-ar putea să aibă despre dascăli aceleaşi păreri ca domnii Băsescu şi Funeriu, cărora li se pare că dascălii ard gazul de pomană – în schimb, fac demonstraţii, protestează şi cerşesc salarii mai mari.

Am scris “cerşesc”?! Păi, aşa ar reieşi: dacă nu le merită, pentru că nu muncesc pentru ele (cum consideră Băsescu şi Funeriu), dar nici nu le fură – pentru că n-au cum -, înseamnă că îşi cerşesc salariile. Adică fac parte, şi dascălii, din a doua Românie. Să vă explic. Recent, ministrul de Externe, d-l Baconschi (cel care garanta conducerii partidului său că va aduce pentru PDL un milion de voturi de la românii din străinătate, graţie invenţiei cu votul prin corespondenţă), această persoană, preocupată mai mult de interesele PDL decît de relaţiile României cu lumea, a împărţit ţara în două: România care lucrează şi România care cerşeşte. În această a doua categorie de români (pe lîngă autenticii cerşetori, prea puţin semnificativi sub raport statistic la vot – că despre cei care vor vota cu PDL vorbea d-l Baconschi) s-ar înscrie toţi aceia care sînt nemulţumiţi de condiţiile în care îşi duc viaţa – de la şomeri la bugetarii cu salariile tăiate şi pensionari, cu copiii, nevolnicii şi bolnavii lor.

Dacă tot era pornit pe sociologie, ministrul de Externe ar fi putut vorbi şi despre alte Românii: a celor care nici nu muncesc, nici nu cerşesc – ci fură ori rumegă furtul părţilor lor; a celor care nici nu muncesc, nici nu cerşesc, nici nu fură – ci supraveţuiesc de pe o zi pe alta; a celor care nici nu muncesc, nici nu cerşesc, nici nu fură, nici nu supraveţuiesc – ci mor cu zile, din cauza “reformei” sistemului sanitar …

Încă o nedumerire: în ce categorie include d-l Baconschi guvernanţii şi clientela PDL, pentru care trebuie obţinute voturi de la “România care lucrează”? …