Remember de bună vestire

Cum tot a trecut Bunavestire fără nici o veste bună, cum tot se anunţă că viitorul va fi mai sumbru decât astăzi, şi cum tot habar nu avem ce ne rezervă ziua de mâine, haideţi să lăsăm deoparte, măcar pentru un minut, coronavirusul, şi să ne amintim ce se întâmpla anul trecut cam pe vremea asta.

Păi, anul trecut, prin primăvară, era încă la conducere alianţa PSD + ALDE, care a făcut ce a făcut de a reuşit ca spre sfârşitul anului să piardă guvernarea. Preşedinte era tot Klaus Iohannis, dar prim ministru era Viorica Dăncilă – mai ştiţi ceva de dânsa? -, iar în fotoliul de ministru al Învăţământului trona Ecaterina Andronescu, cea care propunea, pe lângă alte brambureli, şi introducerea a patru tipuri de bacalaureat.

Românii erau tot aşa de săraci ca astăzi, dar se pregăteau pentru vacanţa de Paşti, printre destinaţiile preferate figurând capitalele Europei. Astăzi, subiectul a ieşit din discuţie. Pensia medie era de 1.339 de lei, acum ajunge la doar 1.296 de lei, însă şi atunci pensiile speciale le depăşeau pe cele normale de nici nu mai are rost să spunem câte ori.

Poşta scotea o emisiune dedicată Sărbătorilor de Paşti, Banca Naţională emitea o monedă omagială din argint dedicată Unirii Basarabiei cu România, iar ungurii sărbătoreau Ziua maghiarimii în centrul Clujului, cu cântece revanşarde şi steaguri ale Ţinutului Secuiesc.

Kaufland scotea din vânzare un sortiment de biscuiţi cu prea mulţi sulfiţi, în timp ce Lidl făcea acelaşi lucru cu două feluri de sandwich-uri, deoarece aveau în componenţă, dar nu şi pe etichetă, făină de soia. Ambele magazine aveau din belşug spirt medicinal, iar în farmacii nu întreba nimeni de nici un fel de măşti.

Guvernul anunţa plafonarea preţului la gaze din 1 Mai, iar Ministerul Sănătăţii lansa „cel mai amplu program de screening pentru tuberculoză” – aţi mai auzit de el? Pe la mijlocul lunii se pomenea despre revizuirea celebrei Ordonanţe 114, contestată de aproape tot mediul de afaceri, rezultatul care a urmat fiind mai puţin cunoscuta Ordonanţă 119, înjurată şi aceea.

În Cluj-Napoca, România învingea Insulele Feore cu 4 la 1, printre marcatori fiind Cirprian Deac, CFR-ul cîştiga, în serie, meciurile cu Sepsi, Viitorul şi Astra, iar  „U” BT se califica în sferturile de finală ale Cupei României la baschet. Tot la noi se desfăşurau Conferinţa Europeană pentru Cercetare Artistică, dar şi Summit-ul Start Europe, la care se povestea despre viitorul inovării şi tehnologiei. Nimeni nu a prevăzut ce urma să vină după mai puţin de unsprezece luni.

Studenţii de la UBB se întorceau de la Balcaniada de Matematică cu medalii de aur şi argint, şi – că tot am amintit de materia care dă fiori la bacalaureat – Premiul Abel în domeniu îi era acordat pentru prima dată unei femei, americanca Karen Uhlenbeck. Azi, toţi studenţii exersează conceptul învăţării de la distanţă.

Tot pe atunci, sindicaliştii de la Aeroport făceau miting în faţa Consiliului Judeţean, una dintre pancarte purtând inscripţia “Blocu’, Tişe şi parcarea, strălucesc în toată zarea”, zicere dedicată preşedintelui instituţiei cu pricina, aflat în plin război cu conducerea Aeroportului, unde, azi, nu se ştie câte avioane vor mai ateriza mâine.

În timp ce românii cheltuiau în draci pe florile de 8 Martie – cifra de afaceri din domeniu a depăşit la începutul acelei primăveri 20 milioane de euro, la un preţ mediu al buchetului de 30 de lei -, Viorica Dăncilă se lăuda că este prima femeie prim-ministru din România. După demisia lui Remus Lăpuşan din fruntea organizaţiei, pe motiv de rezultate jalnice la locale, PSD Cluj îşi amâna, din nou, alegerile interne, de această dată deoarece Liviu Dragnea – îl mai ţineţi minte? – era internat în spital, şi nu la puşcărie.

Clujul avea şi atunci, ca şi astăzi, cele mai mari preţuri din ţară ale apartamentelor, la fabrica de panificaţie Lorraine din Câmpia Turzii erau angajaţi primii 50 de vietnamezi din judeţ, în oraş se plantau arbori în curţile şcolilor şi grădiniţelor, în timp ce din păduri se tăiau cu zecile de mii, iar la TV se discuta cu aprindere despre riscurile vaccinării. Unde sunt oare contestatarii de atunci?

Câte oare dintre toate acestea mai au astăzi vreo importanţă? Să sperăm că, peste un an de zile, nici ceea ce ni se întîmplă acum nu va avea vreo una, şi că va trebui să facem un mic efort ca să ne reamintim aceste zile.

Şi, sper încă, să zâmbim.