Regrupări esenţiale

RADU VIDA

Dintr-o dată, Marea Britanie a devenit foarte… mică. Poporul a călcat peste vrerea bubulilor. Sigur, folosind chiar arma pe care ei, interesaţii lumii întru îmbuibare, le-au dat-o spre folosinţă îndelungată.

Poporul a îndrăznit!

Şi, din această cauză, mulţi capi încornoraţi… politic din Europa refuză să mai consulte poporul. Pentru a evita surprizele. Vor exista, şi din acest punct de vedere, nenumărate surprize. Pentru că, printre alte motive ale Brexit se numără şi scăderea standardelor supuşilor Graţioasei Sale Majestăţi. Cauza nu este neapărat UE, ci, mai degrabă, atitudinea superioară afişată de orice englez faţă de cei care îi slujesc. Pe post de servitori.

E prematur, însă, să analizăm cauzele şi, mai ales, efectele pe care le preconizează ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Votul a creat seisme emoţionale în partea noastră de lume. Motiv pentru care au fost aproape ignorate celelalte mişcări politice globale. Mult mai importante, am convingerea, pentru conturarea viitoarelor relaţii planetare.

Dacă Uniunea Europeană se zbate într-o cumplită criză de identitate, iată că, în cealaltă parte a lumii se conturează un altfel de echilibru. Asia, se pare, că-şi (re)găseşte cadenţa şi încearcă, cu toate animozităţile induse sau existente să depăşească marile diferenţe politice, economice şi sociale ale arealului.

Cine a vrut Brexitul?

Nimeni nu ştie cu exactitate. Toţi neagă diplomatic că au pus umărul la acest cutremur. În aceste condiţii, nici nu pare ciudat că USA şi-au reafirmat atitudinea de aliat special al Marii Britanii, asigurînd de un comportament tot atît de special. S-ar putea presupune că este vorba despre o recompensă pentru slăbirea UE? Pe de altă parte e acuzată Rusia. Care neagă şi ea. E drept, n-a promis relaţii speciale cu ce a rămas sau ce va mai rămîne din Coroana britanică. Dar putem crede că n-a lucrat „pe la spate” pentru ca englezii să iasă din UE?

Plăcile tectonice ale politicii globale sînt greu de pătruns de o minte comună. Nu este greu însă să remarcăm că atît Putin, cît şi Xi Jinping s-au mişcat foarte repede. Şi, dincolo de gesturile protocolare ale unor vizite de stat, au întreprins cîte un turneu fulger prin statele din proximitate. Şi nu numai.

Ţarul Rusiei moderne a fost la Beijing. Şi a discutat cu omologul său „situaţia economică şi politică mondială”. Urmaşul Împăraţilor Cerului a fost în Belarus, Azerbaidjan şi Mongolia, întărind relaţiile economice şi politice cu aceşti foşti sateliţi ai URSS. Iar mesajele „subterane”, adresate în aceste momente – repet – isterice pentru Europa li s-au suprapus cele ale preşedinţiei chineze către Vietnam, Filipine, Malaezia, Indonezia. Chiar şi Japonia a fost invitată la „o reconsiderare a istoriei”. Ce înseamnă toate acestea? Nu neapărat că Rusia şi China profită de degringolada emoţională a UE, ci, mai degrabă, că  acolo se conturează alianţe noi. Că indusa „problemă” a Mării Chinei de Sud devine secundară. În aceste condiţii, vastele teritorii ale Asiei (India şi Iran intră în ecuaţie prin Rusia, iar Coreea de Nord şi Australia prin dependenţa lor faţă de China), precum şi întregul „Drum al Mătăsii” capătă o nouă şi grea importanţă.

Am să explic într-un alt editorial de ce noi, românii, cu tot euroscepticismul ereditar şi dobîndit,  trebuie să jucăm iteligent cartea UE. Şi, mai ales, de ce, în noile formate politice şi economice globale e nevoie de o mai dură negociere cu partenerii occidentali asupra posibilităţilor noastre de a dezvolta, liber şi nestingherit relaţii de reală colaborare cu China şi Rusia.

Dixit.