REFĂCÂND HERALDICA SATULUI, CÂNTUL…

    Un dans al cântecului cu sine: aşa îmi par expresiile de sinteză populară ale cântului someşean. Simplu, în aparenţă, direct, provocând vibraţiile tuturor corzilor genului epic şi liric de la Zamolxe încoace. Îngemănat cu vocea tulburătoare a interlocutorului meu de astăzi, Ovidiu Purdea-Someş aduce un plus limbajului serafic, luminând cu aura mitului, dorul nostru de eternitate.

– Artist, jurnalist, militar. Trebuie că a existat o dimineaţă albă a copilăriei, în care s-au întâlnit furtuni şi linişti siderale pe necuprinsul dealurilor Gârboului, nu?
– Voi face o mărturisire: până în clasa a V-a, eu n-am putut să cânt sau să recit o poezie fără să plâng. Eram atât de emotiv, încât de la strofa a doua clacam. De multe ori o rugam pe mama să nu vină la serbarea de sfârşit de an. Să nu-mi descopere sensibilităţile zodiacale ale… racului din mine. Dar cântecul la mine în sat făcea parte din firescul zilei. Mai ales în perioada de vară, dacă ai fi trecut aşa, pe o cărare spre dealuri ai fi auzit 3 sau 4 femei cântând. Să mai treacă timpul, să-şi mai ostoiască setea… Era felul lor de a fi. Tata era diac în biserică. Iar mama cânta în corul bisericii. Două surori ale mele cântau şi ele („Fost-am două surorele” sau „Deschide, bade, fereastra”, interpretate de Mia Dan). În jurul meu, acest ritual are unul perpetuu. Eu am crescut într-o casă care n-a avut televizor niciodată. Doar aparat de radio, din care răzbătea muzică populară. Aşa că a devenit aproape un reflex să cânt. Şi-apoi, cântul era singurul lucru care o făcea pe mama să uite de viaţa grea pe care o duceam. Pentru ea eram cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai… cel, aşa că, atunci când venea cineva în vizită, mă punea să-i cânt: „Cu apă de la izvor,/ Mi-aduce măicuţa dor…” Şi-mi plăcea s-o văd pe mama bucuroasă. Doar bunica din partea tatii spunea: ”Nu mai cânta, c-o să te doară sufletul!”. Dar eu de aia cântam: să nu mă doară sufletul! Nici pe mine, nici pe mama! Cântam, cum se spune, nativ, nu aveam nicio şcoală muzicală. Chiar şi acuma, dincolo de uniforma militară, sunt cel mai autentic ţăran. (Circula în urbe o snoavă, cum că pe cartea de vizită a colonelului, redactor şef la „Observator militar” scrie: – fecior fain – n.n). Rezumând, cântul este o moştenire de familie. Şi sunt lucrări („Cântec pentru Ardeal”, spre exemplu, de pe ultimul CD, lansat acum câteva zile), care au fost cântate doar o singură dată. Cu o trăire specială).
    – Pentru o fire de artist, „fermecătoarea tiranie” a armatei nu-s doar dezamăgiri superficiale sau convenţii livreşti.
– Eram la şcoală la Chiuieşti şi făceam, în fiecare zi, patru kilometri pe jos, până acasă. M-am întâlnit cu tatăl unui coleg, care întotdeauna mă întrecea la învăţătură: el premiul I, eu premiul II. S-au mutat la Dej şi tatăl lui mi-a spus că flăcăul merge la liceul militar. Ai mei vroiau să mă fac popă, dar am aflat că în altar nu-i frumos să asculţi meciurile de fotbal, aşa că, m-au lăsat să dau la militărie. M-au ajutat toate alergăturile mele pe dealurile Gârboului şi am luat mia de metri fluierând, cum se zice.
    – Când s-a născut Poezia?
– În anul II de liceu. E drept că citeam pe ascuns scrisorile pe care le primeau surorile mele mai mari de la prietenii lor. În special, sora cea mică, care avea prieten un preot (actualul ei soţ). Nu puteam să-mi explic cum de poate omul să scrie zilnic unei fete. Simplu, răspund astăzi: se iubeau. Cumnatul meu scria foarte frumos, cu citate din Biblie, cu versuri… Şi aşa am prins drag de Blaga, Eminescu… Şi tot aşa m-am îndrăgostit de viersul cel armonios. La Alba Iulia, cucerisem o domnişoară… drăguţă-foc! Era, cred, primul jar la inimă. Doar că, după două luni de zile, m-a părăsit. Încercând s-o recuceresc şi să-mi reechilibrez sufletul, aproape că am învăţat pe de rost un volum din Minulescu. Ştiu şi acum acele poezii. Mai târziu am fost şi preşedinte de cenaclu, am scris şi la reviste, dar îmi amintesc cu nostalgie de versurile pe care le-am plămădit, întorcându-mă la Alba-Iulia, acolo, în parc, pe o bancă din faţa Catedralei Reîntregirii şi unde am sărutat prima oară o fată: „Când trec prin Alba ceva mă opreşte,/ Un fel de bucurie care doare,/ Mi-e dor de pietre şi de banca mea,/ De ea mi-e dor, să pot să-i dau o floare/ E-o lacrimă în mine care plânge dinspre durere spre copilărie/ Şi ce frumos îmi spune că era când copiam la teza de  chimie/ Pe străzile înguste din Cetate/ Parcă se-aude pas de defilare/ Şi trenurile stau mai mult în gară/ Când în liceu se dă vacanţa mare/ Profesorii mai trec prin amintiri/ Şi catalogul încă mă-nfioară/ Când duc spre tâmplă mâna: să trăiţi!/ Mă simt un licean, a doua oară”. Sunt mândru că versurile acestea au devenit un fel de imn şi se cântă la predarea cheilor dintre generaţii. Adevăratul debut literar însă s-a produs în revista „Transilvania” de la Sibiu, condusă de poetul Ion Mircea. Am colaborat apoi, la Oradea, cu revista „Familia”, la Cluj cu „Steaua” şi „Tribuna”, precum şi la „Viaţa Armatei”.
    – Colonel, redactor şef şi rapsod îndrăgit. Cu toate acestea, prietenii spun că sunteţi un om simplu. Apropiat de oameni. E adevărat?
– Îmi place să trăiesc bucuriile cele mai simple şi cele mai frumoase. Îmi place să mă pierd în mulţimea mare a oraşului, în zgomote, în claxoane, în lipsa unui zâmbet. Aşa văd lucrurile din imediata proximitate. Mă impresionează, de pildă, prin Cluj, feciorii aceia de moţi care vin şi vând umeraşe. M-am întâlnit cu unul dintre ei la „Melody” şi am vrut să-i dau nişte bani. N-a vrut în ruptul capului să-i ia, fără să dea ceva în schimb.  Mă impresionează bătrânica ce vinde flori, în  colţ, vis a vis de Casa Armatei sau bătrânelul de lângă Curtea de Apel. Mă bucură de fiecare dată când văd tineretul studenţesc al Clujului, când văd exuberanţa lor şi bucuria din ochii care trăiesc viaţa, fără să se gândească la ziua de mâine. Şi îmi plac întâmplările frumoase, care ne leagă pe noi, militarii. Pentru că, dincolo de viaţa cazonă de zi cu zi, noi ştim că atunci când mergem la Cincu, Capul Midia sau în pustiurile din Afganistan, legăturile noastre sunt altfel. Parcă cel de lângă tine ţi-e mai prieten, şi-i mai drag, cumva.
    – Nu ne-am cunoscut înaintea acestui interviu. Spectacolul de lansare a CD-ului „Cântece şi doruri din Ardeal” , pe care le-aţi regizat a scos în evidenţă că nu aveţi orgoliul de a ieşi în faţă, cum se spune. Invitaţii dumneavoastră erau tineri rapsozi. Şi ei au îmbobocit acea seară magică. Şi toţi cei care n-au putut veni, au găsit o cale de a vă transmite gândul lor cel bun.
– Un sms doar dintre cele multe primite în timpul lansării: „Veni, vidi, vici. Am ascultat cu atenţie cântecul (e vorba tot despre acea unică înregistrare cu Cântec pentru Ardeal). M-ai făcut fericită. Filmul este o realizare frumoasă, cu atenţie deosebită la fiecare detaliu. Cu multe lucruri aparte nemaifolosite până acum. Sunt de o sensibilitate şi un mesaj profund. Dar ceea ce m-a impresionat cu adevărat este    glasul tău. Niciodată, în nici un cântec, nu ţi-a răsunat atât de frumos glasul. Aici are strălucire de diamant. Bravo! Cu toată sinceritatea, Sava Negreanu-Brudaşcu”.
    – Emoţie şi sinceritate… Şcoală militară, Facultatea de filosofie, două volume de poezie, trei volume de interviuri („Şi VIP-urile au fost soldaţi”), patru CD-uri.
– Asta înseamnă dragoste de artă. Şi asta mă strădui să fac eu. Aşa transmit mesaje. Şi pentru fiecare centimetru de cuvinte frumoase, înalţ piramidă de adevăr, sute de tone de adevăruri. La începuturi, intram în spectacol, mă fixam pe un chip din sală care semăna cel mai mult cu chipul mamei mele. Nu vreau să impresionez pe nimeni în sală, dar urmăream reacţiile acelei persoane alese. Dacă acel chip era fericit, pentru mine înseamnă că toată sala e fericită.
***
    Un dans al cântecului cu sine. Şi al omului cu destinul. Poate că spre alte zări va hălădui fiinţa. Dar vocea lui Ovidiu Purdea-Someş va găsi mereu cuib acolo, pe plaiurile de câmpie ale ţării. Şi va da mereu un plus limbajului serafic din adâncurile noastre.
    Radu VIDA