Puţină decenţă!

Constatam, zilele trecute, într-o conversaţie cu un coleg, că toată lumea face şi desface şi, mai ales, nu uită să pună totul sub patronajul celor 100 de ani de când s-a înfăptuit unitatea românilor. Acţiunea e dusă în derizoriu, fie şi pentru că personajele care încropesc câte o acţiune (de regulă, culturală) se bat doar cu pumnul în piept, fără să aibă argumente sustenabile pentru a demonstra că – iată! – momentul lor (artistic) este la înălţimea genericului invocat. Fără să dăm exemple concrete, trebuie să fim de acord că nu tot ceea ce se produce în domeniul literar, nu orice sculptură sau pictură, nu orice peliculă cinematogrfică sau CD, nu orice clip sau producţie tv se pretează a fi închinat Centenarului Unirii.
Şi calitatea umană contează: poate la fel de mult ca acţiunea în sine. Spun asta pentru că nu orice terchea-berchea care a reuşit să-şi facă o agenţie de impresariat are dreptul (moral, din păcate!) să atenteze la acest sfânt eveniment. Oameni făr’ de Dumnezeu, cu familii dezorganizate, mai vestiţi ca principali consumatori de alcool, decât ca artişti, mâzgălesc ceva, interpretează altceva şi, pentru o mai mare credibilitate, dedică totul…
Că dă bine?!
Să nu credeţi! Oamenii au gusturi, chiar dacă nu sunt formaţi la te miri ce şcoli de pictură abstractă sau n-au cultura cine ştie căror ritmuri sincopate, importate direct din deşert şi ridicate la rang de măiestrie artistică; în cei mai mulţi dintre noi există un anume bun simţ înnăscut, care te face să rejectezi subcultura din poezie sau proză, iar simţul comun avertizează pe aproape fiecare dintre noi ce şi cum într-o ţesătură anapoda, un mobilier stradal aiurit, pavoazarea unei săli de nunţi sau vestimentaţia propusă de aşa-zişii designeri.
Să fim în pas cu vremurile!
De acord. Dar cu decenţa cuvenită. Am văzut o prezentare de modă pentru iarna ce vine circumscrisă Centenarului. Un talmeş-balmeş în care se regăseau şi tanga răscroiţi peste buci, şi decolteuri până la buric, şi pălării ce nu se poartă nici în zilele cele mai toride din Andaluzia. N-au păcălit pe nimeni imaginile din spatele pipiţelor care defilau ca în dricul verii. Fundalul era îmbibat de panouri care glorificau jertfa ostaşilor români căzuţi la…
Am văzut, în acelaşi ton şi.. tonalitate dezgustătoare şi un concert de muziciă arabă, pusă tot sub genericul amintit (!?!). Ce are/avea frământarea Profetului şi pelerinajul unei culturi la Meca cu lupta noastră pentru reîntregire naţională? Nu ştiu. Ştiu însă că, dincolo de frumuseţea muzicii orientale, a imprecaţiilor reverberate ale altora, ce veneau parcă dintr-un deşert al fanteziilor primordiale, “pohta noastră ce-am pohtit” suna ca nuca în perete.
Nu propun să fim înţepaţi! Să ne îmbrăcăm în cioclii şi să ne punem masca seriozităţii ipocrite. Aş vrea, visez, poate, la un Centenar decent, în care noi şi mai tânăra generaţie să afle ce şi cum pentru ca noi, astăzi, să fim împreună. De ce a fost atunci atâta unitate în suflet şi simţiri, şi de ce este astăzi atâta dezbinare şi ură: între oameni de acelaşi grai, partide şi organizaţii, guvernaţi şi guvernanţi, între regiuni istorice, între noi şi restul lumii…
Radu VIDA