Publicitate

RADU VIDA

M-am tot gîndit ce să vă spun, să nu vă supăr. Cum să fac, adică, să nu-mi irit cititorii, vorbindu-le despre acea pacoste de la televiziuni, care ne ridică tensiunea cînd întrerup un film bun, accelerează palpitaţiile cînd taie… macaroana unui meci interesant sau, pur şi simplu, ne indispune cu idioţenii, demult răsuflate? Nici pe Internet nu poţi să sufli de asaltul absolut enervant al publicităţii. Şi e cel puţin deranjant cînd, spre exemplu, cauţi pe Google ceva rapid şi superficial despre dinastia Tang, şi auzi vocea blestemată a lui Ludovic Orban, mugind, pe patru voci, toate cu decibelii la maximum, despre trecutele alegeri din diasporă! La radio, e cam acelaşi lucru. Dă, la o adică, un… spriz pause, cum zice neamţul, dar tot enervantă e! E drept: reclama e mai căutată în ziar, acolo unde omul are disponibilitatea de a alege sau ignora, de a selecta sau de a refuza, pur şi simplu, zisa cu pricina. N-am găsit, aşadar, nici o cale, persuasivă măcar, spre inima şi mintea dumneavoastră, aşa că am să vă spun adevărul: pe lîngă alte multe inconveniente, că de le-aş înşira, nu mi-ar ajunge spaţiul tipografic al acestui editorial, reclama are şi părţi bune. Zău! Ne informează. Ne explică. Şi, de cele mai multe ori, ne orientează. Într-o direcţie bună, sau proastă. Dar o face cu convingere şi multă aplicaţiune. Şi, indiferent ce părere avem noi despre un spot publicitar sau altul, în spatele imaginilor, vocii şi textului se află multă, foarte multă muncă.

Oricum o luăm, publicitatea e o modalitate de a atrage atenţia. N-or fi ele, reclamele, chiar „puzzle-uri inteligente”, cum spunea profesorul Jennnifer Greatrex, dar nici nu le putem ignora. Pentru că trăim cu ele. Sînt parte din noi. Şi, fie că vrem, fie că nu vrem, ne marchează fiinţa.

Există însă un loc absolut inadecvat pentru promovarea consecinţelor cuvîntului „advert” („reclamă”). Nu mai deschid altă paranteză, dar trebuie să vă spun că, în latină, „advertere” înseamnă „a se îndreptat către ceva)cineva”, după Angela Goddard. Deci: spuneam că există un spaţiu absolut inadecvat pentru a face publicitate:

Strada!
Şi, mai exact, carosabilul. Nu zic, şi pietonul poate fi derutat de agresivitatea reclamelor. Dar, cu siguranţă, pentru şoferi, panourile publicitare pot fi o adevărată catastrofă. Nu stau să analizez şi nici să citez studiile psihologice în domeniu. Cert este că reclama face… concurenţă semnelor de circulaţie şi, nu de puţine ori, s-a întîmplat ca distragerea atenţiei de către pulsaţiile luminoase să provoace drame.

Ei, bine, v-am ţinut această scurtă… poliloghie, doar pentru a vă putea bucura, în tihnă, de o izbîndă a zilelor noastre. E drept că s-a întîmplat la Grenoble, dar, ştiţi cum e, precedentul, în bine sau rău, poate să conteze. Răul e, neîndoielnic, mai contagios, dar şi binele se ia! Ceea ce vreau să spun e că acolo, în oraşul universitar din prefectura departamentului Isere, s-a luat hotărîrea ca publicitatea să fie înlăturată de pe străzi. Şi din staţiile de autobuze. Definitiv. Spre folosul comunităţii. Aşa că nici nu mai contează ce spune motivaţia consiliului local: că trebuie eliberat spaţiul public, că astfel se face lumină, măsura fiind luată pentru „a dezvolta, în paralel, locuri care să permită cetăţenilor să se exprime”.

Moft?
Nicidecum. Pentru că perimetrele publicitare reprezintă o practică învechită, sînt nocive, iar agresivitatea de care vorbeam e mai presus decît presupusul cîştig pecuniar.