Provocările unei Unități de Primire Urgențe

Să reziști, să faci față la toate provocările și să fii dispus în permanență să te pregătești: acestea sunt – spune dr. Cristian URSU, medic șef UPU-SMURD în cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj – primele condiții ca să poți să rămâi în Urgență. O specialitate medicală care presupune în fiecare zi confruntarea cu noi situații, cu noi cazuri, astfel că niciodată nu ai timp să te plictisești.

– Într-un interviu din 2016 spuneați că ați ales Medicina de Urgență „oarecum în necunoștință de cauză” și că pe parcurs a început să vă placă. Ce anume a făcut să vă placă această specialitate?

– La Urgență în fiecare zi ai parte de alte provocări, în fiecare zi te confrunți cu alte situații, alte cazuri. Nu ai timp niciodată să te plictisești. Apoi, ai o satisfacție deosebită atunci când vezi că un caz merge bine: vine omul la limita supraviețuirii și după câteva ore e bine, aici, la UPU, sau afli despre el, dacă l-ai transferat într-o altă secție, că după câteva zile sau săptămâni a plecat acasă și că e bine.

– Se poate întâmpla însă și invers. Mă gândesc mai ales la accidentele rutiere foarte grave…

– Este adevărat, se întâmplă și să vezi omul făcut bucăți sau să îți dai seama de la început că nu mai are nici o șansă. Și mai rău însă e atunci când încerci și chiar speri, la un moment dat, că îl poți ajuta, că îl poți scoate dintr-o situație critică în care se află, și până la urmă nu reușești. Și, cu cât sunt pacienții mai tineri și știi că n-au avut nici un fel de patologie, că până atunci erau bine, erau sănătoși, cu atât mai mult îți pare rău de ce se întâmplă.

– Vă mai amintiți primul dvs contact cu realitatea din terenul Urgenței?

– Da, îmi amintesc. Eram încă rezident și pe vremea aceea făceam rezidențiatul de terapie intensivă la Terapie III. Eu eram chiar la început de stagiu și la cazuri mergeam cu un coleg care avea oarece experiență. În prima zi în care am ieșit împreună cu el am avut un caz, un accident în care a murit un copil de 12 ani. O să-mi aduc întotdeauna aminte de cazul acela.

– Cam câte cazuri ați văzut, sau ați asistat, în cei 20 de ani de Urgență?

– Nu pot spune precis. Mii de cazuri.

– Din aceste mii de cazuri, câte rămân în minte?

– Depinde de conjunctură. Câteodată stăm și mai povestim, colegii, despre câte un caz care ni s-a părut mai deosebit și atunci încep să ne vină în minte cazuri asemănătoare, întâlnite de fiecare, de-a lungul timpului.

– Rămân mai mult în minte acele cazuri în care n-ai putut face nimic, sau cele în care ai reușit să salvezi o viață?

– Și unele și altele; și cazurile de care îți aduci aminte cu plăcere, cazurile care ți-au creat o satisfacție deosebită pentru că ai reușit să le aduci în direcția dorită, dar îți aduci aminte și de eșecuri, de cazurile pe care n-ai putut să le conduci așa cum ai fi vrut.

– Sunt, la Urgență, ani mai grei și ani mai lejeri, sau frecvența și gravitatea cazurilor care ajung aici sunt constante?

– De când sunt eu la Urgență, sensul a fost de creștere a numărului de cazuri, dar și de creștere a complexității cazurilor. Sigur că, datorită dotărilor secției, din ultima vreme, avem posibilitatea de a face investigații mult mai complexe decât făceam în urmă cu 20 de ani, și sunt convins că unele cazuri pe care astăzi le diagnosticăm cu succes, atunci ne scăpau. Dar, totuși, avem în fiecare an tot mai mulți pacienți și, totodată, complexitatea cazurilor a crescut.

– Bănuiesc că și gama serviciilor medicale oferite aici s-a diversificat.

– În urmă cu 20 de ani, noi, de pildă, asiguram partea chirurgicală și de terapie intensivă. Acum facem mult mai mult: facem cardiologie, asigurăm urgențe neurologice, de doi ani facem tromboliză, în secția noastră, împreună cu colegii de la Neurologie. În urmă cu 20 de ani nici nu ne-am fi putut gândi la așa ceva! Faptul că avem posibilitatea să facem CT rapid, imediat ce pacientul ajunge în secție, să anunțăm garda de Neurologie (mai nou avem gardă de Neurologie, aici), e un lucru extraordinar. Deci, lucrurile au mers înainte, dar pentru noi asta înseamnă în permanență noi provocări, fiindcă degeaba ai tehnologii noi dacă nu știi să le folosești, dacă nu știi ce să faci cu aparatele, dacă nu știi când să soliciți  anumite examinări. Trebuie să ne punem în permanență la punct cu tot ce este nou. În permanență trebuie să ne adaptăm.

– Ceea ce nu aveți însă – și asta am înțeles și din discuțiile cu directorul Serviciului de Ambulanță Județean și cu comandantul ISU Cluj – sunt ambulanțele.

– Aici, din păcate, nu stăm foarte bine.

– Câte ambulanțe aveți pentru UPU-SMURD?

– Avem două ambulanțe de tip C, care funcționează în permanență, plus încă nouă, care trebuie să funcționeze în teritoriu, ambulanțe de prim-ajutor, deservite de paramedici pompieri. La acestea se adaugă ambulanța de neonatologie…

– Care, din ce știu eu, e singura, pe toată regiunea.

– Așa este. Ambulanța noastră deservește Clujul, Maramureșul, Bistrița și Alba. Facem drumuri până la Sibiu.

– Câți ani are și câți kilometri?

– Nu știu câți kilometri, dar are șase, șapte ani. Nu avem ambulanțe mai noi de șase ani. Spuneam și la conferința de presă de bilanț: la Colina avem pe intervenție o ambulanță veche de 11 ani.. Câteva ambulanțe de prim ajutor sunt la fel…

– Și atunci, cum faceți față?

– Foarte greu. Iar presiunea este foarte mare din partea celor care ne solicită.

– Sunteți, de o veme, medicul șef UPU-SMURD. Care sunt, în prezent, neajunsurile acestei secții?

– În primul rând, nu avem spațiu suficient. Spațiul este mult prea mic în raport cu numărul de solicitări pe care le avem. În al doilea rând, este acel neajuns pe care-l resimte și-l reclamă toată lumea medicală clujeană: lipsa unui spital de urgență monobloc. Faptul că noi suntem aici, iar clinicile în care ar trebui să internăm pacienții sunt, de cele mai multe ori, la distanță, ne creează un foarte mare neajuns: acela că nu poți avea specialiști la patul bolnavului, așa cum ar fi firesc, că trebuie să iei bolnavul și să-l trimiți către specialistul respectiv. Apoi, dacă bolnavul trebuie să rămână internat într-o anumită secție, trebuie să chemi ambulanța; ambulanțele sunt foarte puține și trebuie să rezolve în primul rând urgențele din teren, și atunci aștepți după o ambulanță, uneori, ore întregi ca să poți transfera pacientul în clinica în care trebuie internat. Să nu mai spun ce nebunie este în momentul în care un pacient are nevoie de mai multe consultații și te apuci să-l plimbi pe la mai multe clinici din Cluj pentru ca, până la urmă, să găsești o soluție de internare.

– Cam câte urgențe vin la UPU într-o zi?

– În jur de 150. În ultimele săptămâni au fost mai multe, dată fiind gripa aceasta, păcătoasă, care întotdeauna ne dă tuturor mai mult de lucru. Se întâmplă ca toate spitalele să fie pline, să nu mai fie locuri de internare și de multe ori să fim puși în situația ca pacienții, în special cei critici, care nu pot fi preluați în altă parte, să rămână la noi.

– Câți pacienți puteți ține, maximum, la dvs?

– Noi avem nouă locuri, cu totul, pe compartimentul de resuscitare și urgențe majore.

– Dacă se întâmplă un accident colectiv, ce faceți?

– Să ne ferească Dumnezeu! În momentul acela chiar ar fi o problemă majoră!

– Alte probleme în momentul acesta, la UPU…?

– Alte probleme ar fi legate de mentalitățile oamenilor. Au fost învățați să vină la UPU pentru absolut orice. Impresia mea este că din ce în ce mai puțini apelează la medicul de familie sau la ambulatoriile de specialitate; s-au învățat să vină, pentru orice, la Urgență.

– Unde, se gândesc că vor fi tratați mediat…

– Tocmai aici e problema! Dacă ar înțelege că nu pot fi tratați imediat, sau așa de repede cum își doresc ei, ar fi bine. Dar, pentru toate aceste cazuri care s-ar putea rezolva în alte părți, nefiind urgențe majore, apar discuții. Adică, vine omul că îl doare spatele de trei săptămâni, și pentru că înaintea lui mai sunt 10-15, poate 20 de pacienți, se enervează. Zice: ”Am venit la Urgență și stau deja de o oră și n-am fost preluat!”. De aceea spuneam că spațiul pe care-l avem este limitat, numărul de tărgi pe care le avem este limitat și oricât am încerca să rulăm pacienții mai repede și să-i preluăm pe toți, sunt și zile în care se așteaptă, la Urgență. Să nu înțeleagă însă oamenii că așteaptă urgențele majore; acelea nu se opresc la triaj, de multe ori intră direct în resuscitare sau în compartimentul de cod roșu. Cei care vin, însă, cu probleme de sănătate care sunt cronice sau care vin pentru a doua părere sau a treia părere, sau care vin să li se scrie rețete, aceia trebuie să aștepte.

Au o imaginație extraordinară, oamenii, și pentru toate probleme de sănătate vin la UPU. Nu de mult a venit, noaptea, un tânăr, că pe el îl dor tălpile. Altă dată a venit o pacientă, că… a eliminat un vierme. Spun că au palpitații, iar când îi consulți, vezi că totul este în regulă. Nu pot dormi. Îi doare spatele. Vin să le scriem rețete. Sigur că, în măsura posibilităților, stai și discuți cu fiecare, pentru că noi n-avem voie să refuzăm cazuri. Au fost foarte mulți care s-au speriat că fac gripă. Foarte puține cazuri s-au confirmat, majoritatea au fost viroze, dar a fost o obsesie. În fiecare sezon este câte o „poveste” din asta. Sunt zeci, sute de apeluri la dispecerat și atunci nu te mai miri că există riscul de a scăpa urgențe majore, din cauza acestor apeluri, multe nejustificate.

– Care au fost câteva dintre cazurile mai grave de anul trecut?

– Au fost accidente. Ceea ce e îngrijorător în ultimul timp e că sunt accidente urbane.  Dacă până în urmă cu câțiva ani ne îngrozeam de fiecare dată când auzeam de Calea Turzii și de Feleac, unde erau o mulțime de accidente, iar apoi a apărut zona aceea înspre Huedin, pe la Păniceni, Izvorul Crișului, și zona către Dej, Bonțida, unde se circulă nebunește, în ultima vreme sunt foarte multe accidente în oraș. Sunt tot mai mulți pietoni loviți pe trecerile pentru pietoni. Este vina conducătorilor auto, dar, din păcate, este și vina pietonilor care, de foarte multe ori se aruncă în stradă, fără să se uite în stânga și în dreapta. Sunt foarte multe persoane vârstnice, dar sunt și tineri, mai ales dintre cei care circulă cu căștile pe urechi: nu se uită în stânga și în dreapta, nu aud nimic, de pe stradă, și atunci sunt loviți de mașini.

Ceea ce am mai sesizat față de anii trecuți este că sunt tot mai multe cazuri de infarct la persoane tinere, tot mai multe accidente vasculare cerebrale, patologii pe care de obicei le întâlneam la persoane mai vârstnice. Acum apar la oameni din ce în ce mai tineri și, ceea ce impresionează cel mai mult, sunt neoplaziile la pacienți tineri. Vezi oameni la 30, 40 de ani, cu cancer și îți dai seama că șansele de supraviețuire se limitează la câteva luni.

– E mai greu la UPU decât la SMURD?

– Mie îmi este greu să le separ. Desigur, sunt mult mai multe de făcut la UPU, decât la SMURD, și lucruri mult mai complexe. Deci, da, e mai greu.

– Aveți, urgentiștii, sentimentul apartenenței la o „familie”? Vă întreb deoarece mi se pare mie, cel puțin, că urgentiștii sunteți un pic mai ”altfel” decât ceilalți medici.

– Povesteam odată cu un coleg și el a zis un lucru foarte interesant, cu care sunt de acord: ”Noi suntem genul de medici (că ziceați că suntem altfel) pe care lumea nu îi caută. Noi nu trebuie să venim la servici în costum, cravată, cămașă apretată. La noi, lumea vine pentru că așa se întâmplă: are o urgență și ajunge pe mâna noastră”.

Ce mai e ”altfel” e că între noi, urgentiștii, nu există concurență, noi nu trebuie să ne demonstrăm unii altora că suntem mai buni. Noi trebuie să fim, toți, atât de buni, încât să ne descurcăm la toate cazurile pe care le avem. Poate de aceea sentimentul de apartenență la o „familie”, la grupul acesta relativ restrâns de urgentiști, este mai mare. Cred că și relațiile de prietenie și de colegialitate dintre noi sunt mai strânse decât între cei de alte specialități. Nu numai că nu concurăm între noi, dar, mai mult decât atât, în UPU te bucuri de fiecare dată când mai ai un coleg căruia să îi ceri părerea.

– Cât timp din viață își petrece un urgentist salvând viețile altora?

– Turele noastre sunt de 12 ore. Fiecare dintre noi are într-o lună câte 12-13 ture a câte 12 ore pe zi, la care se adaugă, pentru cei care fac și SMURD, și gărzile la SMURD. Și atunci, dacă ai trei gărzi la SMURD, zile libere într-o lună, incluzând sâmbetele și duminicile, îți rămân una sau două, pentru că în rest ești fie pe tură, fie înainte de tură, fie după tură, fie de gardă, fie înainte de gardă, fie după gardă; dar zile în care să nu fii într-una din aceste ipostaze nu sunt mai mult de una, două sau maxim trei, într-o lună.

– În aceste condiții mai poate să aibă un urgentist viață personală?

– Mai greu. Avem colege care, de pildă, preferă să facă mai multe ture de noapte ca să poată fi peste zi cu copiii. Atunci când au copiii în vacanță, o parte din colege, în mod special, își iau și ele concediu, pentru că trebuie să stea cineva cu copiii, acasă. Dar, până la urmă fiecare a găsit o soluție pentru a-și întemeia o familie și a-și crește copiii.

– Care este prima condiție ca să poți să rămâi în Urgență?

– Să reziști. Să faci față la toate provocările. A doua condiție: să fii dispus în permanență să te pregătești, pentru că nu poți rămâne la nivelul la care erai când ai terminat rezidențiatul.

– Dvs mai sperați că vom avea un Spital Regional de Urgență?

– Dacă m-ați fi întrebat cu un an în urmă v-aș fi spus că nu. În ultimul timp am semnale că, totuși, se va face. Începe să se discute la modul concret despre secții, despre numărul de paturi, despre structura spitalului, ceea ce mă face să cred că, totuși, se va face.

M. TRIPON