Protocol

Nu ştiu cum reuşim, dar tot mai des ducem în derizoriu nu atât cuvintele în sine, cât conţinutul lor. Şi, şi pe această cale, ne îndepărtăm de ceea ce alte naţii construiesc. Iar noi demolăm.
Acte, documente în care sunt consemnate realizările unei adunări, ale unor dezbateri, ale unei conferinţe internaţionale (aproape am citat din definiţia clasică a protocolului) au existat şi există pe tot globul. Nu ştiu, n-am de unde să ştiu cum procedează bananierii. Din îndelungata practică a jurnalismului, am constatat că ţările civilizate încheie asemenea protocoale – subliniez – în favoarea poporului. Chiar dacă e vorba de un segment, să spunem: oamenii de afaceri, falii demografice sau entităţile defavorizate.
Mârşăviile sunt puse deoparte.
Experienţa lor de sute de ani în democraţie, pârghiile create – adevărat, în timp – pentru a înlătura matrapazlâcurile au făcut ca, iată, astăzi, lucrurile să meargă pe un făgaş în care, vechiul sens al cuvântului să revină cu haine noi şi „formularele” să devină acte în favoarea interesului public.
La noi, un biet cuvânt – protocol – a fost convertit în armă politică şi ambele tăişuri fac prăpăd în ceea ce a mai rămas în „imaginea” noastră percepută de oglinda virtuală a lumii. Marele păcat este că se aruncă nu cu adevăruri, ci cu biomasă (vorba unui contemporan), iar părţile rămân tot atât de mânjite. Şi, în final, tot noi, românii, avem de suferit. Pentru că – în paranteză fie spus – imaginea deteriorată se reface foarte, foarte greu. Iar această operaţiune devine aproape imposibilă pe parcursul unei generaţii, dacă e vorba despre instituţiile statului. Şi tocmai despre instituţiile fundamentale ale statului de drept e vorba în această bătălie fără miză, dar cu ambiţii deşarte dintre cele mai nefaste.
Îmi vine în minte, în acest context, spusa sacadată a lui Ovidiu: „Ulteribus nihil este, nisi non habitabile frigus/ Heu! Quam vicina este ultima terra mihi!/ At large est patria, large carissima conjux/ Quidquid et haec nobis post duo dolce fuit”. Şi putem a înţelege mai uşor: „Dincolo nu e nimic, decât frigul nelocuibil/ Vai! Ce aproape de mine e capătul pământului!/ Departe este patria, departe iubirea mea/ Şi tot ceea ce a fost mai bun pentru mine după aceste două nume”.
Nici atunci, nici acum, semnalele de la Pontul Euxin n-au fost/ nu sunt bune. Lumea nu s-a schimbat atât de mult încât să nu recunoască mârşăviile conducătorilor. Şi, dacă altădată, ele erau taxate foarte greu, astăzi, derapajele se consemnează în alte protocoale, defavorabile naţiei care le practică.
Şi-i vai şi-amar de vrerea ei viitoare!