Prostia albă a Fiscului

Cea mai recentă trăsnaie pe care o propune onor Fiscul românesc – una dintr-o serie parcă interminabilă – este publicarea unei “liste albe” a celor “mai buni plătitori de taxe şi impozite”. În viziunea celor de pe acolo, această strălucită iniţiativă face parte dintr-o chestie botezată emfatic şi pompos “Planul de măsuri pentru eficientizarea colectării veniturilor la Bugetul general consolidat”. La ce ar putea folosi o astfel de alcătuire eu unul nu-mi dau seama, aşa cum nu înţeleg ce este în mintea Fiscului, ce pare a fi un soi de organism ce funcţionează alandala, fără nici o legătură cu realitatea. Oare ce-şi închipuie Fiscul că ar putea face un “bun plătitor de taxe şi impozite” cu lista lui albă? S-o înrămeze şi să o expună în casă, la loc de cinste, pe post de icoană, ca s-o arate cu mândrie oaspeţilor? Sau s-o tipărească, color fireşte, şi s-o distribuie colegilor de la slujbă, începând cu şeful şi terminând cu portarul? Or, poate, s-o distribuie pe Facebook ca să primescă like-uri?

De fapt, această pasiune a Fiscului, de a alcătui liste, ba albe, ba negre – că tot veni vorba, la cea neagră se pare că s-a renunţat, căci era atât de plină de numele celor care îşi plătiseră datoriile între timp, încît toată şandramaua ajunsese de râsul lumii – pasiunea asta deci, este definitorie pentru nivelul de inteligenţă al instituţiei cu pricina. Şi, dacă atâta o duce capul, şi atîta pricepe, mă întreb cum ar fi oare să alcătuim şi noi, contribuabilii, nişte liste privind Fiscul? Una albă şi alta neagră. Cu cea albă, lucrurile ar fi simple. Hârtia ar rămâne la fel de albă ca la început, căci nu cunosc un singur om de pe lumea asta, unul singur, care să fi rostit o singură vorbă bună, una singură, despre Fisc. Însă, cu lista neagră, lucrurile nu ar mai fi aşa de simple: hârtia s-ar înnegri rapid. Oare cu ce ar trebui început?

Poate cu practica Fiscului de a comunica cu întârziere o datorie către stat, astfel că, atunci cînd înştiinţarea ajunge la cetăţean, acestuia i se percep deja penalităţi de întârziere? Sau cu metoda de a se aplica penalităţi la penalităţi, aşa că o datorie infimă este depăşită de zeci de ori de penalităţile acumulate? Or cu sistemul de blocare a conturilor datornicului – de parcă acesta nu ar mai trebui să manânce – până îşi plăteşte obligaţiile? (Ce-i drept, Fiscul zice că vrea să renunţe la aiureala asta, dar vorba e una şi fapta e alta.) Sau cu ideea genială a caselor de marcat care comunică prin Internet, deşi Fiscul nu deţine infrastructura necesară pentru aşa ceva? Înşiruirea asta de tembelisme ar putea continua mult şi bine, adică mult şi rău, dar în loc de atâtea detalii “tehnice” poate că sunt mai elocvente două povestioare. Adevărate.

Una: unui prieten, contabil de meserie, i s-a comunicat o sumă atât de mică despre – culmea! – obligaţiile pe care le are de achitat firma lui, încât omul, care calculase cam ce şi cum, a plătit cât socotise el şi acum este convins că Fiscul şi-a rătăcit baza de date.

Alta: un alt prieten, care nu este contabil, a primit o înştiinţare în care scria doar că trebuie să se prezinte la Fisc; omul era plecat de acasă, aşa că s-a întors iute şi degrabă în oraş, ca să constate că are de încasat 3 (trei lei); drumul l-a costat 26 de lei la venit şi alţi 26 de lei la întors.

Trebuie să mă opresc aici, deoarece în acest ziar nu se publică ce gândesc eu că ar trebui să facă Fiscul cu lista lui albă.

Viorel DĂDULESCU