Profil de demnitar

Radu Vida

N-am avut posibilitatea de a realiza un sondaj de opinie. Sau, mai exact, să aflu cam cum se alege sau nu la noi în Ţărişoară. Pe întreaga perioadă a campaniei electorale, m-am străduit să înlocuiesc ştiinţa sociologiei în materie de sondaje, cu întrebări simple, directe, adresate unor oameni de diferite categorii sociale, prieteni, cunoştinţe mai vechi sau întâmplătoare, necunoscuţi, dispuşi să converseze, pur şi simplu, la o cafea sau un „zero douăzecişicinci”.
Cum rezultatele nu sunt verificabile, nici răspunsurile nu pot sintetiza stările de fapt din faţa urnelor de votare. Dacă tragem concluzii, e pentru că şi această modalitate de „sondare” a opiniei publice e o felie de existenţă. Cum rezultatele nu pot influenţa în nici un fel viitoarea desfăşurare a vieţii politice, ne-am permis să redăm câteva din constatările „de pe teren”.
Majoritatea partenerilor de dialog s-au arătat interesaţi în creşterea gradului de cunoştinţe politice. Atât la candidaţi, cât şi, mai ales, la masa de alegători. Propunerile au fost diferite, unele valabile, altele fanteziste. Dar, toţi care au abordat subiectul s-au arătat interesaţi (mai ales pentru viitoarele generaţii) în a se preda în şcoli despre ce şi cum în lumea politică.
Recunosc că, personal, am fost atras de ideea de a descoase oamenii în legătură cu profilul ideal al demnitarului.  Ciudat sau nu, interlocutorii mei nu au avut cuvinte de laudă pentru nici un fel de candidat.
Majoritatea covârşitoare spuneau că ei aleg partide. (E drept că la capitolul „doctrine” nici unul dintre ei n-ar fi trecut clasa). Cu toate acestea, puţinii respondenţi au subliniat faptul că ei (demnitarii cărora le delegăm puterea) ar trebui să fie „mai deştepţi” decât marea majoritate a alegătorilor. Lucru – să recunoaştem – greu de realizat, fie şi pentru că, la urne câştigă mai degrabă un cunoscut cântăreţ de manele, decât un posac universitar, cercetător în domenii pe care abia le înţeleg confraţii. Spre surprinderea mea, mai nici unul dintre chestionaţi n-a ţinut la… efigia carismatică a unui ministru, senator, deputat sau ambasador, fiind total  în dezacord cu punerea pe liste sau alegerea în funcţii politice a unor femei frumoase. Chiar şi femeile au fost de acord cu aceste apucături… misogine, cu specificarea că acelea dintre ele care sunt capabile să conducă o gospodărie au şanse să fie şi bune gestionare ale unor funcţii publice.
Nimeni însă n-a fost de acord ca demnitarii să aibă exclusiv pregătire într-ale ştiinţelor politice. Toţi au promovat ideea unor specializări multilaterale, cu precădere sociologie, filosofie. Managementul a fost inclus în pregătirea viitorilor demnitari, dar toţi s-au mărginit la „noţiuni teoretice de bază” şi „practică cât încape”.
Un numitor comun al răspunsurilor l-a constituit dezideratul „restrânsului electorat abordat” să ştie cât mai multe despre candidat. Şi: „nu trebuie să fii jurist, dar să ai bun simţ”; „e bine să aibă multiple activităţi în folosul comunităţii”,  ca să nu mai vorbim de faptul că „ar trebui să ştie să scrie şi să citească fluent în două, trei limbi străine”. Toţi candidaţii, însă, trebuiau să fie… muuuuult mai cinstitţi decât interlocutorii mei!
Neconcludent. Dar adevărat!