Pro… contra!

Radu VIDA

Parlamentul: spuneam într-un recent editorial că este una din instituţiile fundamentale ale statului de drept şi, ca atare, trebuie susţinut. De către toată lumea. Sigur, pentru că sînt mulţi, parlamentarii şi pungăşiile lor sînt mai vizibile în spaţiul public. Din această cauză şi pentru că, acolo, s-au adunat tot felul de… figuri, să le zic aşa, parlamentarismul pierde teren. S-au făcut mari potlogării şi s-au pronunţat propoziţii de mare imbecilitate. Şifonînd imaginea unui For Legislativ, ce se cere a fi mult mai de încredere.

Neîndoielnic că va mai trece ceva apă pe rîurile patriei pînă vom avea parlamentari care, realmente, să facă în aşa fel încît să se pună în slujba celor care i-au învestit. Spun asta, pentru că fiecare partid, ajuns la… un ciolănel măcar, se opune din răsputeri pentru schimbarea legii, pentru curăţenie morală şi excluziune… penală. Acu’, că s-a dat drumul la partiduleţe de 3 persoane + bodyguard, lucrurile vor fi şi mai dificile. Dar, ştiţi dumneavoastră, speranţa…

Pînă să moară însă (speranţa, desigur), trebuie să ne punem părul pe bigudiuri şi nervii în congelatorul frigiderului, ascultînd, în continuare tot felul de păreri, să le spunem. E dreptul lor, al parlamentarilor, să-şi expună ziua, ideile ce le vin noaptea. Dar şi noi, oricît de imparţiali, trebuie să ne spunem părerea. Iar în acest caz, cu voia dumneavoastră, sînt total împotrivă.

Despre ce este vorba?
Vă rog să mă credeţi pe cuvînt: nu-l cunosc pe Constantin Popa. Nici la ce ţîţă a supt. Şi nici ce partid l-a făcut… mare. Nu l-am auzit grăind, cu toate că – har Domnului ! – prin natura lucrurilor, trebuie să ascult toate inepţiile emanate de… emanaţi. O fi vorbit domnul în cauză la telefon, cu nevasta, cu colegii, la cantina senatorialo-deputată. În particular. Acum, a vorbit în prezenţa jurnaliştilor. Şi spusa i-a fost întoarsă pe toate feţele. Nu ştiu, zău, ce l-a mînat în luptă. Şi nu vreau să dau cu presupusul. Un lucru e sigur: C.P.
consideră că Parlamentul e prea mic. Că mai e nevoie de forţe care să-i ungă balamalele, să le umfle schema şi să le întărească putirinţa. Drept pentru care, fără să clipească, propune ca foştii preşedinţi să fie unşi parlamentari de drept. Pe viaţă. Poate chiar şi după.

Lăsaţi, vă rog, o pauză, trageţi suficient aer în piept şi cugetaţi! E normal ceea ce cere… demnitatea-sa? În paranteză fie spus, englezii îşi dau cu pumnii în organele gîndirii ori de cîte ori îşi aduc aminte că strămoşii lor, întemeietorii democraţiei moderne, au hotărît ca ereditatea să însemne şi continuitate în camera Lorzilor. Iar noi?! Nu învăţăm niciodată nimic? Iliescu, Constantinescu şi Băsescu au un singur merit în toată povestea noastră de democraţie capitalistă: au pe… escu în coadă. Dar fiecare poate fi acuzat de cele mai grave derapaje în construcţia începută după Balamucul din ’89. De ce să-i fi lăsat în Parlament? Să mai mulţumească minerilor pentru cele măciuci date democraţiei? Să încurajeze şi mai şi pe ţărănişti să devalizeze, prin retrocedări-fabulă, urbanul şi ruralul? Sau să mai pună o cărămidă la reţeaua zgîrie-norilor de penali ai ultimilor 10 ani? Stricînd aerul şi în ţară, şi cu vecinii, şi cu Europa?

Omenirea şi-a dat seama de ceva vreme că aceste funcţii corup. Drept pentru care a redus, cît a putut, şi unde a putut, mandatul aleşilor. (Numiţii şi ereditarii nu intră în socotelile noastre. Da’ deloc!). Drept pentru care, repet: nu ar fi democratic, dar ar trebui găsită formula de a nu li se da voie foştilor preşedinţi să mai candideze. Nicăieri! Altfel, riscăm să avem continuitate, nedorită de nimeni, nici măcar de cei care fac propuneri din vîrful buzelor, continuitate, zic, în greşeli impardonabile.
Părerea mea!