Prin semne

RADU VIDA

Atâtea încrâncenări peste săptămână…

Iată motive pentru a ne destinde frunţile. Nu tare, pentru că dispar ridurile şi, zău, ce ne-om face săptămâna viitoare?! Când – nu-i aşa? – se anunţă o mulţime de evenimente. Care mai de care!

Să ne întoarcem privirea – pentru că din trecut se naşte viitorul – şi să vorbim puţin despre Preşedinţie. Au fost cel puţin două evenimente care n-au fost comentate în spaţiul public, deşi îşi au importanţa lor.

1). Preşedintele şi-a desemnat un purtător de cuvânt. S-a făcut mişto pe tema asta. În principal s-a spus că nu era nevoie de aşa ceva, pentru că, oricum, preşedintele nu vorbeşte. Ce o să mai zică purtătorul lui de… tăceri? Întrebarea a fost pusă retoric, iar bancul n-a fost gustat, decât în măsura în care dl. Klaus Iohannis ar fi avut de spus ceva la această numire. N-a făcut-o. Doamna Mădălina Puşcălău Dobrovolschi este jurnalist cu vechi ştate şi dacă a fost la B1, Antena 3, Realitatea, TVR ş.a. de ce să nu încerce şi această experienţă. Să traduci în vorbe tăcerea? E o provocare, nu? Ş-apoi, va fi mai aproape de soţul pilot, care mână în… luptă aeronava cu care preşedintele merge, face şi drege.

Sigur , dincolo de glume şi ironii, adevărul de necontestat spune că preşedintele n-a avut purtător de cuvânt din 2015. Şi s-a descurcat. E ca în legile fizicii (?!?): dai cu puşca, nu ia foc, păsărica poate fi şi-o cioară. Şi-atunci, de ce să ţii pe lângă casă (Palat) un papagal? De plan înclinat?

2) Tot prin semnele celor care nu cuvântă ni s-a adus la cunoştinţă că, în China, se face tamtam pe seama traducerii primului volum prezidenţial: „Pas cu pas”. E primul pas, care, cu siguranţă, va fi urmat de cel de-al doilea ş.a.m.d. Asta în cazul în care nu se instalează artrita de… gută. Gata cu volumele? Pardon: cu mersul prin străinătăţi, departe de ochii vulgului. Scandalul a fost declanşat de unul de-ai noştri. Aflător la Beijing, omul a spus că s-au făcut presiuni asupra editurii, pentru ca lucrarea prezidenţială să fie transpusă în mandarină. Alţii, ca de exemplu cei de la Centrul Cultural din capitala Chinei au negat. Ba chiar au subliniat că partea chineză n-a mai putut şi, ca să nu de-a p’afară, s-a apucat de tradus.

Nici noi nu ştim care este realitatea.

Şi mărturisesc, nici nu ne-am străduit prea tare să aflăm. Din vorbă-n vorbă, însă,  ne-am dat seama că cei implicaţi în traducere nu înţeleg cum conaţionalul nostru poate să-şi huiduie în aşa hal preşedintele. Dincolo de simpatiile şi antipatiile politice, dincolo chiar de adevăr, Klaus Iohannis este alesul românilor. Nu poţi sau, mai precis, nu-i drept să ei de pe porc şi să arunci pe săsălău. Aşa, numai pentru că nu simpatizezi. Sau  ţi-s dragi alţii. Până la urmă, orice scriitor este măgulit să fie tradus în străinătate. Şi, chiar luptă pentru asta. Mă îndoiesc că editorul chinez vrea să arunce banii pe fereastră, doar pentru că, acolo, undeva în Vestul… lor, se află cineva mic-mic de tot, care nu-i iubeşte, dar se face că-i adoră. Noi, cât ne ţinem de mari şi tari, încăpem în buzunarul de la piept al poporului chinez. Şi nu cred că acest mare popor, vrea să copieze modelul nostru nemaipomenit şi original de a face politică, economie sau apărare, într-un capitalism mai mult decât original. Prin toată povestea asta am vrut să spun că ar trebui să ne intereseze mai puţin ce chiloţi poartă prima doamnă Carmen, aşa, neinstituţionalizată, cum pretinde preşedintele că e, şi ce a spus bătrânul Iohannis, trăitor în cele Germanii, când s-a apucat să traducă învăţăturile părintelui cu experienţă de viaţă, către fiul său, neexperimentat într-ale politichiei. Ar fi mai interesant să ne vedem de cârpe  şi să opintim să facem în aşa fel încât să ne fie un pic mai bine.

Pentru că asta nu de la preşedinţie vine.