Primul gest militar al administraţiei Trump. Strategie sau impulsivitate?

După primele atacuri chimice din 2013 din Siria, comunitatea internaţională, în special marile puteri Euro-Atlantice, şi-au dat seama că regimul Assad nu reprezintă doar un alt regim dictatorial în Orientul Mijlociu, ci acesta este capabil să violeze cu uşurinţă acordurile internaţionale cu privire la ilegalitatea folosirii şi interzicerea armelor chimice şi biologice, pentru a-şi consolida puterea şi a-şi impune măsurile de control asupra populaţiei siriene.
Patru ani mai târziu, retrăim aceleaşi orori. Si de această dată, diferitele interpretări ale evenimentelor recente nu lipsesc în media şi nici nu lasă loc de pauză pentru analiştii de securitate şi cei politici. Dacă atunci atacurile chimice au fost controversate apărând la scurt timp informaţia că de fapt rebelii şi nu Assad ar fi atacat populaţia, acum, după atac avem interpretari diferite, cu informaţii diferite. SUA susţine că Assad a facut-o. Rusia susţine că de fapt au fost rebelii, iar Assad susţine în continuare că nu a avut nici o implicare în aceste atacuri. Mai mult decât atât, momentan, Statele Unite şi Rusia se acuză reciproc de implicări în aceste atacuri chimice. Practic, adevărul nu există la momentul actual şi nici implicaţiile politice ale acestui eveniment nu sunt definite în totalitate (aici nu vom intra în diferitele teorii ale conspiraţiei, din motive obiective).
Tot ce ştim este că preşedintele Donald Trump a făcut o mişcare de tip militar la care nimeni nu se aştepta. Acum întrebarea este dacă a fost doar un gest pe baza unei impulsivităţi oferite de contextul emoţional internaţional sau a fost o mişcare strategică care precede altele de acest tip, având în final soluţia mult aşteptată de comunitatea internaţională (evident de cei împotriva regimului Assad din Siria) – înlăturarea lui Assad de la putere.
Donald Trump suferă acasă, până în momentul de faţă, de înfrângeri peste înfrângeri pe plan politic. În afară de ordinele executive care au respins sau anulat anumite acţiuni ale administraţiei Obama, acest nou preşedinte al Statelor Unite nu a realizat nimic important în materie de politică internă. Toate proiectele majore sunt fie blocate de curţile de justiţie, fie blocate de congres, fie nu au destulă susţinere pentru a se putea plasa pe ordinea de zi a şedinţelor din congres. Aşadar, Donald Trump prin acest gest, a consolidat o victorie acasă şi a reuşit să reaprindă (chiar dacă pentru un timp scurt), printr-un gest unilateral, „the American sprit”. A fost o victorie care se poate foarte uşor transforma într-o înfrângere dacă acest gest rămâne doar unul impulsiv şi nu este consolidat de un plan, plan care este aşteptat de toţi susţinătorii şi aliaţii Statelor Unite, chiar şi de cei împotriva, deoarece, nici Rusiei şi nici Chinei nu le place imprevizibilitatea de care a dat dovadă Trump în acest context.
Acest act militar a costat aproximativ 60 de milioane de dolari (costul rachetelor Tomahawk) şi s-a consumat în 3 minute. Ne arată de fapt puterea Statelor Unite în materie militară, faptul că dispun de resurse, faptul că nu se sfiesc de la astfel de soluţii şi faptul că, precum declara şi Donald Trump, SUA este pregătită să facă mai mult dacă este nevoie. Aici este nevoie şi de un exit-plan al lui Donald Trump în condiţiile în care acesta a reacţionat într-adevăr impulsiv – impulsivitate care nu ar da bine deloc în rândul americanilor, aceştia putând pune sub semnul întrebării raţiunile din spatele cheltuirii a 60 de milioane de dolari în 3 minute, doar pentru ca Donald Trump să îşi perie ego-ul politic.
Efectele de tip militar ale bombardamentelor iniţiate de Statele Unite asupra bazei militare de la Shayrat sunt, după cum se poate vedea pe hărţile care indică acest lucru, nule. Nici măcar nu au fost bombardate pistele de aterizare, sau infrastructura acesteia pentru a face baza militară inactivă sau neutilizabilă.
A fost practic un gest politic, un gest menit să decredibilizeze Rusia, prin faptul că, deşi în urma acordurilor din 2013, Rusia a declarat că va superviza înlăturarea armelor chimice de pe teritoriul sirian şi că va controla aceasta problemă, în final, aceasta a ieşit din acest tumult internaţional cu o înfrângere, independent de adevărul din spatele acestui eveniment.
Practic, Rusia a pierdut în dosarul sirian, iar viitoarele soluţii care vor fi aduse pentru a soluţiona criza din Siria, vor fi, cel puţin după declaraţiile oficialilor americani şi europeni, diametral opuse celor politice. Din punct de vedere al viabilităţii, Siria este un stat eşuat, iar un regim politic susţinut de puterile vestice ar fi un clişeu internaţional. Deci o soluţie politică e clar inexistentă.
Vlad ZUBAC