Prăpastia dintre legalitate şi moralitate

ILIE CĂLIAN

Nu ştiu în ce epocă istorică se va fi despărţit etica de legalitate (de vor fi fost vreodată o singură entitate), însă din ce în ce mai mult ne întîlnim cu situaţiile în care ni se spune că, în cutare situaţie, personajul X o fi acţionat el imoral, însă era în legalitate. Moralitatea în afaceri, în relaţiile interumane, ca să nu mai vorbesc despre politică, pare să nu mai intereseze pe nimeni. (De vină o fi, poate, şi faptul că pentru mulţi imoralitatea este imaginată ca fiind legată exclusiv de delicte sexuale). Puteţi constata cu uşurinţă că au dispărut, din conversaţiile uzuale, expresii precum „se cuvine”, „se cade” – sau cum pînă şi minimele norme de politeţe au cedat locul mitocăniei, mîrlăniei, batjocurii faţă de bunacuviinţă.

Desigur, complexitatea relaţiilor interumane, economice, comerciale, politice ş.a. au făcut necesare tot mai complexe legiferări. Numai că acestea au început să ignore din ce în ce mai mult normele de etică, încît astăzi s-ar părea că între etică şi legalitate este o prăpastie, „înţelept” formulată într-o zicală: „Fă ce spune popa, nu ce face popa”. Iar veselia cu care societatea românească se mişcă permanent nu doar înafara moralităţii, ci chiar „la marginea” legalităţii ne indică un marasm moral cum n-a mai fost.

Auzeam, săptămîna trecută, după ce devenise public episodul Apostu, cum o doamnă avocat explica la un post de televiziune că, la urma urmelor, ar fi normal ca soţia primarului, în calitatea sa de avocat, să asigure „asistenţa juridică” firmelorcărora le dădea contracte primăria: nu e vina primarului că s-a căsătorit cu o avocată!… Dincolo de faptul că povestea cu asistenţa juridică nu rezistă (îi învăţa doamna avocat cum să completeze oferta pentru „caietul de sarcini”?), apare problema moralităţii: există o mulţime de „cauze” în care ar fi putut pleda doamna avocat, pentru a-şi face meseria. Desigur, chestiunea este, într-un fel, reglementată legal, există şi ANI, acea instituţie care se ocupă cu „integritate”. Şi chiar dacă n-ar exista: nu avem, oare, dreptul să pretindem măcar „aleşilor” (dacă nu chiar fiecărui cetăţean) să respecte normele de moralitate, de etică profesională, de deontologie de etc. (că nu ducem lipsă de terminologia de rigoare)?!

Culmea este că, în general, „aleşii” au beneficiat, aproape întotdeauna, de simpatia alegătorilor (nu de analiza critică, lucidă, bazată pe fapte), simpatie care înseamnă mai întîi înceredere în calităţile morale. Vă amintiţi cum a fost votat primar, în 2004, Emil Boc? Şi-a suflecat mînecile, a tras cîteva brazde cu coasa – de parcă ar fi dat un text pentru a fi angajat la „spaţii verzi” -, iar electoratul clunean a zis „BRavo!, e bun, e de-al nostru, din popor”. Pentru simplul motiv că a pune mîna pe o unealtă ţărănească ar însemna că e harnic şi priceput (la cosit), că, adică, are calităţile morale care-l fac demn de a fi ales. Ce uşor pot fi duşi de nas oamenii!…

Iar Apostu a fost ales primar pentru că l-a recomandat Boc. Simplu, nu?! Boc, care, din nu ştiu ce motive, a fost considerat un primar excepţional. „Am început împreună, continuăm împreună!” – îl recomanda Boc pe Apostu. Luînd de bune şi lozinca lui Boc, şi acuzaţiile procurorilor la adresa lui Apostu, înseamnă că afacerile acestuia au fost cele începute împreună cu Boc şi continuate în timp ce acesta e prim-ministru…
Nu mă gîndesc să-l condamn pe Apostu: e treaba Justiţiei să- afle dacă este sau nu vinovat. Problema este că, şi în cazul său, ne aflăm într-o dilemă: putem despărţi legalitatea de moralitate? Putem! Dar e bine, e sănătos pentru comunitate şi pentru fiecare cetăţean în parte?…