Perspective îngrijorătoare

Radu VIDA

Nu mai încape îndoială: Europa a luat-o într-o direcţie greşită. Şi, după cum se vede, nici nu are de gînd să se abată de la drumul care duce în prăpastie.

De multă vreme se spune că nu sînt destui tineri care să contribuie la sistemul pensiilor de stat. Că există o discrepanţă între durata vieţii şi asigurarea unor generaţii care să ia locul în procesul producţiei de bunuri. Ba, mai mult, aflăm dintr-o publicaţie americană că „majoritatea ţărilor europene n-au pus deoparte aproape nimic pentru plata beneficiilor ce se cuvin după o viaţă de muncă, ci, pur şi simplu, au finanţat pensiile din venituri fiscale”. Alarmant!

În Europa există 42 de pensionari la fiecare 100 de angajaţi, iar acest raport se va mări, în 2060, la… 60/100. Rapoartele demografice arată că pe continentul nostru se nasc tot mai puţini copii.

Spun că este alarmant, în condiţiile în care Statele Unite ale Americii au un fond de 2800 de miliarde de dolari. Şi se pare că nu ajunge! Existînd semne că începe şi acolo un fel de criză a sistemului de pensii. Dar, în SUA, raportul dintre cei care produc efectiv în economie şi pensionari este de 24 la 100. Şi nu există previziuni că aceste cifre s-ar modifica pînă în 2060.

Există însă o mare diferenţă între cele două continente. Şi nu mă refer neapărat la stadiul actual al economiei celor două entităţi, ci, mai degrabă, la viziunile social-politice de rezolvare a unor probleme dificile.

Europa s-a gîndit (prin reprezentanţi de prostată orientare, din păcate) să rezolve problema forţei de muncă prin primirea de imigranţi. Pentru realizarea acestui deziderat, s-au comis gesturi nebuneşti, de-a dreptul. De decenii, continentul nostru se umple, la propriu, de populaţii arabe, maghrebieni şi africani. Este o realitate şi nicidecum discriminare: aceste populaţii sînt puţin, foarte puţin educate în spiritul valorilor europene, slab calificate, avînd şi tendinţe de respingere a cerinţelor muncii, aşa cum le practică locuitorii Europei. Pe de altă parte, imigraţia din SUA este dominată de sud-americani, asiatici şi europeni. Spre deosebire de „ai noştri musulmani” , cei din SUA (ca de altfel şi din Australia) sînt mult, mult mai bine cotaţi. Dacă sud-americanii împărtăşesc aceleaşi valori ale muncii, asiaticii sînt chiar lăudaţi ca fiind, de multe ori, superiori muncitorilor americani sau europeni. Într-un recent studiu publicat de Comisia economică şi socială pentru Asia şi Pacific (ESCAO), se arată că migraţia din Asia „reprezintă o forţă pozitivă de promovare a economiei ţărilor primitoare”. Cu alte cuvinte, aceştia, avînd un înalt simţ al muncii şi o apetenţă specială pentru lucrul bine făcut, aduc însemnate beneficii economice în ţările în care se stabilesc. Controlul imigraţiei în SUA este infinit mai strict decît în Europa. Loteria vizelor este cîştigată exact „de cine trebuie”, iar fericiţii migranţi trebuie să aibă la ei dolari adevăraţi şi mulţi, pentru a-şi începe noua viaţă. În Europa, valul de migranţi vine pentru ajutoarele sociale consistente. Chiar şi într-o ţară ca România, un „refugiat” primeşte casă, masă şi 540 de lei pe lună, pe cînd un handicapat încasează doar 243 de lei pe lună. Şi nimeni nu-l întreabă de acoperişul de deasupra capului şi cheltuielile ce decurg fie şi dintr-o amărîtă de garsonieră.

În aceste condiţii mi se pare un grosolan cinism ca ambasadorul SUA la Bucureşti să ne ceară să devenim un exemplu de ţară de români şi musulmani. Şi nu numai că ne cere, dar, prin diferite pîrghii economice, sîntem chiar forţaţi să acceptăm supracote. Şi nu sînt mulţi ani pînă cînd şi acestor oameni trebuie să le asigurăm bătrîneţile. Ei necontribuind, cu nimic, la strădaniile de creştere economică ale Europei.