Parkinson în învăţământ

Tremorul de repaus, hipokinezia – dificultatea în iniţierea actelor motorii, bradikinezia – scăderea vitezei de realizare a mişcărilor (lentoare), rigiditatea musculară cu fenomenul de roată dinţată şi mersul cu paşi mici, cu viteză variabilă, uneori cu căderi frecvente sunt câteva dintre simptomele (de dicţionar) ale bolii Parkinson. Spun toate acestea pentru că, din când în când, îmi reamintesc o imagine de dinainte de ‚89: un cetăţean care gesticula dezordonat, dar frenetic, făcea un pas în dreapta, doi în stânga, trei în faţă şi doi în spate, exact în centrul Clujului şi fix pe mijlocul “părţii carosabile”, urmat, cuminte, de un șir nesfârşit de autobuze şi troleibuze. Şi când îmi aduc aminte de imaginea asta nu pot să nu o asociez cu starea de fapt din învăţământul românesc, cel de după ‚89: un şir nesfârşit de şcoli generale, licee şi universităţi, urmează, cuminte, pe unul sau altul dintre miniştrii Învăţământului, care vociferează dezordonat, dar frenetic, şi face ba un pas în dreapta, ba doi în stânga, uneori cîte trei în faţă şi apoi, negreşit, doi în spate.

O succintă rememorare a ce s-a întâmplat în “domeniu” ar putea cuprinde înfiinţarea şi apoi reînfiinţarea aceloraşi examene, lungirea, urmată de scurtarea anului şcolar, introducerea şi după aceea renunţarea la manualele alternative, şi lista ar putea continua. Mult, dar nu bine. Nu ţin minte să fi existat vreun ministru al Educaţiei, indiferent de „culoare”, care să nu fi încercat să schimbe din temelii ceea ce a făcut predecesorul. De fapt aceasta este singura constantă din învăţământul românesc: totala inconstanţă. Aşa că nu trebuie să ne mirăm prea tare că elevii sunt cum sunt şi că învăţământul nostru pare a merge mai rău ca pe vremea lui Spiru Haret.

Excepţie de la regulă nu face nici noul titular al portofoliului de la Învăţământ, care şi-a transformat în fostul mandat competenţa în renume: Abramburica. Totul a început cu anunţul reintroducerii manualelor alternative (desfiinţate de “fostul”, care aparţinea – atenţie! – aceluiaşi partid), gest urmat de o sarabandă de alte idei, ce inculd schimbarea structurii anului şcolar, a numărului de ore, a duratei vacanţelor, activităţi creatoare ce repetă exact ceea ce s-a tot făcut şi s-a desfăcut.

Însă – să recunoaştem – există şi o noutate absolută, care, de va fi pusă în practică, ar putea fi numită după numele iniţiatoarei: “prevederea Abramburica” implică – evident, contrar legii actuale – introducerea repetenţiei chiar din clasa I.

Întrucât propunerea nu a devenit deocamdată literă de lege, îmi permit să-i sugerez actualului ministru extinderea ideii domniei sale: de ce repetenţie doar din clasa I? Nu ar fi mai bine oare să se înceapă cu asta încă din grădiniţă sau – ce să ne mai încurcăm în lucruri – din creşă?

Viorel DĂDULESCU