Paradisul pierdut

Deunăzi mi-a căzut în mâini o carte. Nu ați ghicit, nu este poemul epic al autorului englez John Milton, cu titlul din titlu. Vă mărturisesc că m-am bucurat, deși nu vreau să fac impresie bună. Zic și eu, pentru că astăzi, cartea e pentru mulți ca ciuma. Este vorba de Cezar Pesclevei, ”Din Paradis, în deșert”, or titlul este cel care m-a inspirat să procedez la următoarea comparație.

Cartea v-o recomand cu încredere, e mai bună decât o zi în fața televizorului. Incumbă o călătorie gratuită între două lumi din aceeaşi lume. M-a trăznit maxima ”copilăria fără internet a fost cel mai frumos cadou pe care mi l-a făcut viața”. O centrare cu efect numai bună de valorificat într-o analiză comparativă sugrumată cu șiretul de la o pereche de teniși drăgășani găuriți în talpa amintirilor. Vă propun o întoarcere în timp, dar fără mașinăria lui H.G. Wells, ci deschizând sertarul îmbâcsit cu amintiri, într-o vreme de sărăcie tehnologică, fără telefoane, laptop-uri, smartphone-uri, alte gadget-uri și sute de canale TV, când singura grijă a plodului era să nu piardă cheia agățată la gât. S-ar putea să vă placă. Meciul dintre copilăria de odinioară și copilăria de azi este inegal.

E ca o partidă de box între un pugilist de la categoria muscă și un super-greu, al cărei rezultat se știe de la primul gong. E suficient ca matahala să deţină un spray Raid. Marcajul om la om, specific disciplinelor sportive, este cuvântul de ordine. Libertatea de odinioară s-a scurs precum nisipul din clepsidră în clepsidră, iar părinții s-au transformat în adevărați gardieni publici. Astăzi, părinții își exercită propensiunea către grija exagerată față de copil. Acesta din urmă este cel dintâi, înțelegând că părintele de ieri este copilul de astăzi și că pruncul își ”naște” părinții, ca în reclama Kinder: ”Părinții ăștia, cum ți-i crești, așa îi ai!”. Ascunși în jungla virtuală, copilăria de astăzi este una sintetică, banală, tristă și plictisitoare. Copilul vrea să fie mare de mic și dependent de independență, pensionar la 20 de ani, fără griji, dar plin de bani. E clar, noi nu înțelegem că lumea a evoluat și odată cu ea și copiii. Mulţi dintre noi pierdem acest lucru din vedere, dar grav cu-adevărat este pierderea copilăriei, iar maratonul distracțiilor de odinioară a devenit o cursă de cel mult 100 de metri, în care toți își doresc să doboare recordul mondial al celui mai rapid om al planetei, jamaicanul Usain Bolt. Curțile de odinioară din fața blocurilor, pline de copii, alergând de colo-colo, astăzi sunt populate de mașini. Nu mai e cazul să înşirăm diferenţele dintre copilăria de ieri şi copilăria de astăzi, întrucât le cunoaştem şi mă tem că nu-mi ajunge un hard extern ca să le stochez. Nu mă mai întreb, ci e suficient să mă tem pentru cum va arăta copilăria viitorului. Dar concluzia aceasta întunecoasă reclamă următoarea întrebare: Cine este, totuşi, de vină că pruncii de astăzi nu sunt ca cei de ieri? Copiii de astăzi nu sunt altceva decât datoria cu multe zerouri pe care încă nu ne-am onorat-o în cursa nebună, nebună, nebună a trecerii de la un comunism stigmatizat la un altul camuflat neinspirat. În pusilanimitatea (cuvânt pretenţios, pe care l-am descoperit la maestrul Andrei Pleşu, lecturând „Parabolele lui Iisus”) noastră, a părinţilor, afişată în tuşe de roz bombon, suntem călăii frumoşilor perdanţi ai marilor oraşe, asta ca să-l „reformulez” pe inegalabilul Fănuş Neagu.