Până la urmă, tot cartea…

la o şuetă cu editorul Vasile George Dâncu

Tulburătoarea aventură a scrisului şi cititului a … pasionat atenţia contemporaneităţii. Istoria lor este, poate, controversată, dar – se ştie – cartea este simbolul devenirii noastre ca fiinţe cu adevărat inteligente.

-Astăzi, se scrie mult şi se citeşte (tot) mai puţin. Dar şi cei care ignoră slova, şi cei care se înfruptă din înţelepciunea ei, se uită cu evlavie la cei care fac posibilă continuarea aventurii.

-Legat de fenomenul cărţii, aici şi acum, într-o societate globală şi o Românie postrevol uţionară, într-o tranziţia românească care nu se mai termină, eu sunt obligat să rămân optimist. Cred în munca legată de carte, cred în ceea ce putem să facem pentru a renaşte apetitul pentru lectură. Dincolo de faptul că este meseria aleasă de mine, este, recunosc, şi un ideal. Ca editor cred, chiar dacă trecem printr-o perioadă mai complicată, că dincolo de cifrele de afaceri în scădere, sau în ciuda sondajelor sociologice, care dezvăluie că românii cumpără mult mai puţine cărţi faţă de vecini, în ultima perioadă lucrurile se îndreaptă înspre o direcţie bună. În sondaje cresc, ca interes şi vânzare, cărţile de beletristică. Ficţiunea este purtător de drapel. Şi fenomenul menţine trează speranţa. Asta în condiţiile în care, în România nu s-a făcut aproape nimic pentru promovarea cărţii. Interesul pentru carte nu se poate lăsa la voia întâmplării. Iar vremurile moderne – s-a demonstrat – au nevoie de o promovare cât mai agresivă. Paşi mici s-au făcut. TVA-ul a scăzut la 5 la sută, de exemplu. Dar trebuie căutat cititorul tânăr şi recuperat cel care, împovărat de alte griji, a neglijat acest aspect esen ţial al existenţei: cititul. Marele scriitor italian Umberto Eco spunea că poţi trăi fără lectură, poţi trăi fără carte, dar ar fi păcat! Acest mesaj ar trebui să-l transmită intelectualii, în sens larg, politicienii, toţi oamenii cu o gândire matură. Iar tânăra generaţie ar trebui convinsă că, fără lectură, pierd nişte lumi. Dacă nu citesc, devin mult mai săraci decît generaţiile anterioare. Ceea ce este de neacceptat. Pe de altă parte, ar trebui ţinut cont de demonstraţiile oamenilor de ştiinţă. Lectura, spun ei, pe bună dreptate, înseamnă luptă cu bătrâneţea, luptă cu pasivitatea creierului, luptă cu ceea ce nu este… uman în noi. Iar tratatele despre biblioterapie n-ar trebui ignorate de nici unul din semenii noştri. Aveţi, aşadar, dreptate: trăim într-o lume în care nu se citeşte sau se citeşte puţin, dar nu putem ignora faptul că a început să crească interesul pentru carte.

-N-o spun eu. E părerea cititorilor. Editura „Şcoala Ardeleană” face o figură aparte între editurile din România. Nu cred că aşteptaţi de la guverne sau de la altcineva să fiţi promovaţi. Aţi făcut ceva, în acest sens?

-Eu nu aştept de la guvern sau de la conducerea statului să finanţeze editurile. În general, afacerile demarate nu se pot baza pe acest concept. Aceste entităţi, însă, trebuie să facă programe, pentru a transforma mulţimea, în populaţie de cititori. Turma, în acest caz, nu este benefică, Dar marii iubitori de cărţi pot aduce un plus în efortul general de dezvoltare a României. Editurile îşi gândesc propriul program. Caută nişe. Studiază piaţa. Fac sau opintesc să facă lucruri inedite. Ca şi presa, televiziunea, publicitatea şi editarea de cărţi este o afacere atipică. Iar cel care se înhamă s-o facă, trebuie să găsească modalităţi originale de a intra pe piaţă. Noi ne ghidăm după principiul: gândeşte global, dar acţionează local. Iar scopul nostru este să promovăm adevăratele valori ale culturii scrise din Transilvania şi la nivel naţional şi internaţional. Dintre multele exemple, pot să amintesc cartea lui Lucian Blaga „Poemele luminii”, pe care am lansat-o în Franţa, o ediţie bilingvă, cu mare aderenţă la cultura franceză şi română, în acelaşi timp. Pe de altă parte, aducem şi marea cultură a României în capitala Transilvaniei. Edităm cărţile de valoare ale moldovenilor, bănăţenilor, răgăţenilor şi le promovăm în capitala de facto a colţului nostru de lume. Eu, împreună cu echipa de la editură şi alţi colaboratori pe care i-am cooptat, organizăm Festivalul Internaţional de Carte „Transilvania”. În fiecare toamnă, la Cluj, Piaţa Unirii devine Capitală a cărţilor din România. Vin edituri de prestigiu, autori români şi străini de marcă. Iar faptul că aici este locul unde se îmbină arta spectacolelor cu universul cărţii este paradigma ineditului, care dă manifestării un aer aparte. De ţinută intelectuală, academică, artistică şi scriitoricească.

-Scriitorul scrie, citeşte, corectează, de multe ori chiar paginează şi dă… culoare coperţii şi tot el dă cartea la prieteni, la critici, şi o oferă spre vânzare librăriilor. Aţi făcut ceva pentru a remedia această situaţie nefirească, să recunoaştem?

-M-am gândit foarte mult la aceste aspecte. În perioada de dinainte de ’89 lucrurile erau centralizate. E drept. Se edita bine. Cărţi foarte valoroase au ajuns în bibliotecile unor medii foarte diferite. Nu putem uita, însă, de cenzură şi, totodată, de centralizare. Scriitorul trăia cât de cât bine. Era nevoie de un anume statut pentru scriitori, ca să abată g\ndul lor îndreptat împotriva sistemului. După Revoluţie, lucrurile s-au schimbat, într-adevăr. Au apărut edituri „de duminică”, care nu fac mare diferenţă între ele şi o tipografie, să spunem. Mergi, laşi manuscrisul, nu ţi-l corectează nimeni, ţi-o tipăreşte, ţi-o pune în geantă şi… liber! Există însă şi entităţi care au editat autori români contemporani, în care editurile au investit în ei, i-au promovat, şi i-au şi plătit. Spuneam că e nevoie de mai multă promovare. O publicitate adecvată, în funcţie de o mulţime de lucruri, dar mai ales în funcţie de valoarea lui poate să fie un eveniment editorial, spre bucuria autorului, iar cartea să se vândă, spre bucuria editorului, care îşi recuperează investiţia şi poate chiar plăti eforturile autorului. Am făcut paşi în acest sens. Poate că vă miră, dar din punct de vedere editorial suntem o ţară mică. Procentele din drepturile de autor sunt cam aceleaşi în toată Europa. Dar cititorii fiind puţini, autorul câştigă puţin sau deloc. Cred că ar trebui să luăm modelul ţărilor nordice. Tot ţări mici. Cu populaţie de lectori redusă. Dar autorii sunt foarte apreciaţi de comunităţile de care aparţin sau de unde provin. În aceste condiţii, ei au toată susţinerea comunităţilor pentru burse şi – important – el nu trăieşte din vânzarea cărţilor. Un poet, un prozator care nu abordează neapărat modelul comercial, facil, trăieşte din lecturi publice şi din burse de creaţie. Acest lucru ar trebui impulsionat şi la noi. La nivel de comunitate, de instituţii, e nevoie de promovarea scriitorului. Sub o multitudine de forme. Şi, neîndoielnic, e nevoie de o mai bună relaţionare a spaţiului scriitoricesc românesc cu pieţele din străinătate. Există, să recunoaştem, un deficit de comunicare între ţări. Vinovaţi? Noi. Pentru că nu ştim să comunicăm ceea ce facem în universul nostru literar, editorial, de mass media. E absolut necesar să transmitem culturilor mari că literatura românească este vie, atrăgătoare şi profundă. Iar o mai mare preocupare a instituţiilor culturale de la noi ar fi de-a dreptul benefică.

-Sunteţi un recunoscut promotor literar şi, în acelaşi timp, scriitor.

-Poate că e mult prea mult ceea ce spuneţi dumneavoastră. Practic, eu am „omorât” un poet pentru a deveni editor. Am lăsat pe loc secund scriitorul din mine pentru a mă dedica în exclusivitate muncii asumate. Nu-mi pare rău. Sunt bucuros că sunt apreciat ca un bun editor. Sigur: „Biografia secretă” a luat premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. Au mai fost… tentative, dar totul a rămas la nivel de „sertar”. Scriu ocazional şi, mai totdeauna, proiectele nu sunt duse la bun sfârşit. Asta şi pentru că sunt alţi şi alţi scriitori pe care trebuie să-i urmăresc, există alte şi alte târguri de carte la care trebuie să particip, alte şi alte manifestări culturale la care trebuie să fiu prezent.

-În 2015…

-Da. A murit mama mea. Ea singură m-a crescut, pentru că am rămas orfan de tată de la 9 ani. Această minunată ţărancă din Ţara Năsăudului s-a luptat să fac şcoală, ea muncea pe brânci iar eu eram… prinţul lecturilor, şi tot ea mi-a picurat în suflet Poezia. Am constatat că nu mă pot lupta cu durerea şi uitarea. Şi n-am găsit altă formulă decât de a scrie. Iniţial, scriitura n-a avut scop literar, ca să spun aşa. Am citit însă la multă lume gândurile mele. Iar Irina Petraş, Ion Mureşan şi regretatul Alexandru Vlad au fost cei care m-au sfătuit să public aceste versuri. „Universul Mama” se constituie, astfel, într-un parastas; e felul meu de a o evoca pe cea căreia îi datorez Viaţa.

-Iar cartea a primit aprecierea Filialei Uniunii Scriitorilor din Cluj şi va adus premiul pentru poezie. Mai departe?

-Vă spuneam că mai există nişte volume în manuscris. Nu ştiu dacă şi când voi avea puterea şi timpul necesar pentru a le definitiva. E nevoie de o anume stare… Oricum, mă interesează şi mă documentez pentru o carte despre istoria tiparului, a cărţii şi editurilor din România. Sunt fascinat, în special, despre editurile din Transilvania. Până atunci, participăm la târgurile şi evenimentele mari legate de carte din România, pentru că dorim ca autorii clujeni şi transilvăneni să se… vadă în toate colţurile ţării. La toamnă, vom merge cu foarte multe titluri şi la târgurile de carte din Bucureşti. Parafrazându-l pe Mircea Zaciu, aş spune că, acolo, trebuie să arătăm ca o imensă scenă de carte, Transilvania. Vor fi cărţi legate de istorie a României, de lumea universitară clujeană, de literatura de aici, cu serii de autor… Un alt proiect asupra căruia mă concentrez este colecţia „Noua spiritualitate”. Vor fi autori români şi străini, care propun o serie de soluţii pentru ieşirea omenirii din impasul lumii în care se află vremile contemporane, cum spune D.C. Dulcan în prefaţa la prima carte a colecţiei.

***

În tulburătoarea aventură a scrisului şi cititului aici, la Cluj există o adevărată Şcoală Ardeleană care atrage atenţia contemporaneităţii. Iar editarea de carte devine, în acest context, adevăratul simbol al devenirii noastre întru bine, prosperitate materială şi împlinire spirituală.

Vasile George Dâncu s-a născut la 3 august 1973, în Năsăud. A absolvit Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie şi Filosofie, Secţia filosofie. A lucrat la mai multe edituri ca administrator şi director editorial, a scris şi a susţinut promovarea culturii scrise transilvane pentru toată România Este editor, publicist, poet şi manager cultural, onorat cu o serie de premii şi distincţii.

Interviu realizat de Radu VIDA