Pădurea

Câte gânduri, simboluri, vise, măriri şi decădere se leagă de arbori?! Multe. Nenumărate legende fac din pădurea de lângă noi mai mult decât suma arborilor care se află acolo. După unii – după cei mai muţi, vreau să spun – reprezintă însăşi Viaţa.

Propun să urmărim ce zice Dicţionarul de Simboluri (Jean Chevalier şi Alain Cherbrant): „Simbol al vieţii în continuă evoluţie, în ascensiunea spre cer, arborele evocă întreg simbolismul verticalităţii, ca arborele lui Leonardo da Vinci. Pe de altă parte, (arborele n.n.) slujeşte drept simbol pentru caracterul ciclic al evoluţiei: moarte şi regenerare; de acest caracter ciclic amintesc mai cu seamă arborii foioşi, cărora în fiecare an le cad şi le cresc din nou frunzele”.
Şi undeva mai departe: ”Arborele cosmic este adesea reprezentat sub forma unor esenţe de o măreţie deosebită. Aşa apar, în credinţele popoarelor, stejarul celtic, telul germanic, frasinul scandinav, măslinul din orientul islamic, zada şi mesteacănul siberieni, arbori remarcabili prin dimensiuni, prin longevitate sau, cum este cazul mesteacănului, prin albul luminos al scoarţei.”
Dar cine-şi mai bate capul cu simboluri? Poeţii, poate. Şamanii, într-o oarecare măsură. Restul?
Veţi spune că arborii se taie de mii şi mii de ani. Că, înainte vreme, era şi material pentru construcţia caselor, şi lemn de foc, şi materia primă pentru unelte şi… câte şi mai câte. Apoi, a apărut mobila, hârtia… şi lucrurile au luat-o razna. Se taie copacii de lângă proximitatea fiecăruia, se taie pădurile „virgine” de la Ecuator, se taie… în sălbăticie tot ce-i lemn. Se prelucrează şi se aruncă pustiului. Chinezii aveau credinţa că arborele sacru Quian , cu componentele sale Fu şi Ruo există de la începuturi şi că întreaga compoziţie se află în centrul lumii. La picioarele lui – se credea – nu se află nici umbră, nici ecou. Iar rădăcinile şi coroana ajung la cele nouă ceruri şi cele nouă izvoare. Pe acest arbore urcă şi coboară soarele.
Frumos, nu?
Dar acum, şi chinezii îşi duc la îndeplinire visul de mărire tăind arbore după arbore. Şi astfel, pomul vieţii moare încet-încet. Nu tăierile produc dezastrul, ci sălbăticia lor!
La noi şi aiurea.
O imagine de pe Facebook îmi bântuie nesomnul nopţilor de pază a cuvintelor: cioturi hidoase au apărut în Pădurea Baciului de lângă Cluj. Nici misterul, nici spaimele nu mai împiedică pe pungaşi să-şi facă mendrele cu „fratele codru”!
Se poate fără vilă, se poate şi fără maşină, şi fără calculator… şi multe altele. Dar nu se poate fără pădure, apă şi aer. Amintiţi-vă: per crucem ad lucem*, spuneau latinii. Da asta nu înseamnă că trebuie să facem din fiecare copac unelte ale fetişului.
Nu de alta, dar rămânem fără pădure!
*Prin cruce, spre lumină (lat. orig.)