Pachetul anti-sărăcie sau sărăcie la pachet?

Viorel Dădulescu      

În preajma Zilei Naţionale de Eradicare a Sărăciei, Guvernul a prezentat, succint, aşa numitul Pachet anti-sărăcie, adică o serie de măsuri ce ar trebui să combată acest fenomen. De la bun început trebuie spus că preocuparea privind eliminarea sărăciei este absolut lăudabilă – măcar se încearcă a se face ceva. Dar…

Pentru început, oricît ar părea de inutil, haideţi să definim sărăcia. Definiţia din DEX este “lipsa mijloacelor materiale necesare existenţei”, în timp ce Organizaţia Mondială a Sănătăţii se referă la “raportul dintre venitul mediu pe glob pe cap de locuitor şi venitul mediu pe cap de locuitor al ţării respective”. Poate că sună complicat, dar se poate sesiza că ambele definiţii vorbesc, în termeni diferiţi, despre acelaşi lucru: bani. Odată lămurită aceasta, să ne întoarcem la Pachetul Guvernului.

Printre obiectivele Pachetului apar creşterea la 70% a ratei de ocupare a populaţiei, diminuarea pînă la 11,3% a ratei de părărsire timpurie a şcolii, dar şi creşterea investiţiilor în cercetare sau reducerea emisiei de gaze cu efect de seră. Oare ce au de-a face cercetarea şi emisiile de gaze cu sărăcia?

Propunerile de realizare a acestor deziderate vizează toate categoriile de vîrstă, începând de la sugari şi terminând cu pensionarii. Nu are rost să le enumerăm pe toate, dar ne putem opri asupra câtorva. Pentru copii, se propun, printre altele, screening medical la naştere, vaccinări gratuite, programe de “prevenţie a părăsirii în unităţi sanitare”, certificate de naştere, creşe comunitare sau plata unor îngrijitori, rechizite gratuite pentru cei care beneficiază de tichete sociale, acces în grădiniţe. Mai încolo, ar trebui să aibă parte de tot felul de programe cu nume sugestive, de genul “Şcoala-motor de incluziune în zonele defavorizate”, “Şcoala după şcoală” sau de “prevenirea abandonului scolar prin sport”. Pentru cei peste 16 ani sunt rezervate programe de formare profesională, învaţămînt profesional şi tehnic sau “inserţia socio-profesională a tinerilor din sistemul de protecţie specială”. Şi lucrurile continuă tot aşa: pentru adulţi – “măsuri active de ocupare”, programe de antreprenoriat urban, rural şi social, iar pentru vârstnici – îngrijire la domiciliu, centre comunitare şi (hilar de-a dreptul!) un program botezat “bunicii comunităţii”, care ar trebui să implice pensionarii în îngrijirea nepoţilor. În plus, mai apar cantine sociale, granturi pentru îmbunătăţirea locuinţelor şi – orice ar putea însemna asta – un “pachet de stimulare pentru zilieri”.

Lasînd la o parte faptul că o mare parte dintre aceste măsuri sunt derivate din programe ale ONG-urilor (fapt, de altfel, şi recunoscut şi asumat de Guvern), să ne gîndim puţin la ce reprezintă ele. După mine, acestea sunt nu soluţii de eradicare a sărăciei, ci măsuri de atenuare a efectelor sărăciei. Adică nişte măsuri de protecţie şi asistenţă socială. Care nu îi ajută pe beneficiari să cîştige mai mulţi bani (cel puţin, nu direct), ci îi costă bani pe contribuabili. Altfel spus, se iau bani de la nişte săraci ca să se dea unora şi mai săraci.

Mai mult, dacă vor fi aplicate – chestie absolut discutabilă, având în vedere că urmează alegeri – toate aceste măsuri se vor raporta la venitul beneficiarilor. Spre exemplu, rechizitele gratuite se acordă doar pentru cei care (vai de mama lor) primesc tichete sociale, tichete care, la rîndul lor, se dau în funcţie de venitul familiei. Să presupunem că venitul familiei va creşte cu un leu, cu un singur leu peste pragul de acordare a tichetelor, şi atunci adio şi tichete şi rechizite gratuite. Oare vor fi mai bogaţi sau mai săraci foştii beneficiari ai rechizitelor gratuite?

Din câte se poate observa, nimic din acest pachet nu se referă, direct, la creşterea veniturilor, adică la bani. Ce-i drept, se referă la educaţie şi la locuri de muncă, pornind de la premisa că cei care au educaţie îşi găsesc mai uşor o slujbă sau o slujbă mai bine plătită. Teoretic, este corect. Dar haideţi să vedem ce spune realitatea. În România, conform datelor statistice, cota din PIB care revine salariaţilor este sub 40%, ceilalţi peste 60% revenind companiilor, invers de cum se întâmplă în majoritatea ţărilor europene. În plus, sau mai bine spus, în minus, unul din cinci români care lucrează cu normă întreagă se confruntă cu sărăcia. Adică nu le ajunge venitul, banii. Poate că aici trebuia intervenit?

Evident, nu sunt cea mai calificată persoană ca să ofere soluţii, şi nici nu fac asta, dar nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva acest impozit unic de 16% nu şi-a trăit traiul şi nu şi-a mâncat mălaiul. Ar fi, poate, mai potrivită revenirea la controversatul impozit progresiv în funcţie de venituri? Adică la un impozit mai mic pe venituri mici şi mai mare pe venituri mari? Sau, ar fi poate benefică majorarea deducerii personale – a acelei bucăţi din salariu care nu se impozitează? Poate că, astfel, veniturile mici ar mai creşte cu ceva şi, cât de cât, chiar s-ar diminua sărăcia.

Cu siguranţă există şi alte soluţii. Altele decât cele propuse de Guvern. Dar, până cînd vor fi găsite, tare mi-e teamă ca acest Pachet anti-sărăcie să nu fie altceva decât aceeaşi sărăcie, livrată într-un pachet ceva mai frumos ambalat.