Otrava separatismului

ILIE CĂLIAN

Vom afla mîine seară, sau poimîine, cum au votat scoţienii la referendumul privind desprinderea Scoţiei de Marea Britanie şi transformarea ei într-un nou stat european. Ei, treaba lor! – vor spune unii. Doar că nu e numai treaba lor. La prima vedere, ar fi şi treaba noastră din perspectiva României ca stat membru al Uniunii Europene, din care fac parte şi scoţienii, ca cetăţeni ai Regatului Unit al Marii Britanii. Dar, de fapt, problema este mult mai complexă şi mai larg cuprinzătoare – inclusiv din punct de vedere geografic.

Desigur, deocamdată britanicii sînt foarte agitaţi pe această temă – dar şi spaniolii, cu catalanii lor, italienii – cu cei din Veneto, şi alţii din Vest. Bineînţeles, nu au fost tot atît de preocupaţi atunci cînd a fost dezmembrată Iugoslavia, cum nu par a fi preocupaţi nici de ameninţările cu secesiunea ale unor minoritari maghiari din România, sau ale găgăuzilor şi rusofonilor din Transnistria. Cît despre Ucraina, destui “gînditori”, politicieni şi gazetari vestici se gîndeau la “ruperea” acesteia.

Aparent, într-o lume democratică şi în care trebuie respectată voinţa de autodeterminare a popoarelor şi naţiunilor – manifestată cu forţă încă de la mijlocul secolului al XIX-lea şi, apoi, în Europa, consfinţită prin tratatele de după Primul Război Mondial, iar în întreaga lume, în principiu, odată cu încheierea procesului de desfiinţare a imperiilor coloniale -, aparent, într-o asemenea lume nu ar trebui să se producă mari emoţii pe această temă. Da, dar numai în cazul în care lucrurile ar fi atît de simple cum par la un simplu enunţ. În realitate, nu există comunităţi “pure” din punct de vedere etnic, situat în perimetre perfect definite geografic şi cu posibilitatea de a-şi asigura prosperitatea, în deplină siguranţă, prin exploatarea propiilor resurse. Pe lîngă astea, comunităţile etnice sînt cuprinse în structuri statale, care au ele însele propriile alcătuiri interne, dar şi o structură de relaţii între ele, consfinţită de dreptul internaţional. Iar cel puţin în Europa, majoritatea oamenilor consideră că ar trebui respectate graniţele stabilite după Al Doilea Război Mondial, aşa cum preconizează Actul final de la Helsinki.

Desigur, atîta vreme cît majoritatea populaţiei dintr-un stat acceptă “cu dragă inimă” să se despartă de unii “fraţi”, n-ar fi mare zgomot: cazul separării Cehiei şi Slovaciei, care n-a produs, pînă la urmă, emoţii şi pagube deosebite. Numai că în marea majoritate a cazurilor, cel puţin în Europa, lucrurile sînt mult mai complicate din variate motive – iar uneori le complică interesele unor state vecine, cum ar fi cazul interesului Ungariei să separe o parte din teritoriul şi populaţia Transilvaniei de România, pentru a şi le subordona, sau cazul Rusiei faţă de Republica Moldova (şi cine ştie de alte regiuni foste sovietice).

Şi pentru că am ajuns aici – adică să discutăm despre două ţări cu nostalgia trecutului “falnic”, cînd dominau alte popoare – şi, deci, am găsit o sursă a încurajării “mişcărilor” de desprindere a unor populaţii şi zone geografice de statele din care fac parte, putem să ne punem întrebarea firească: de ce se manifestă atît de puternic în ultima vreme asemenea mişcări? Despre situaţia dinafara Europei nu voi discuta aici, întrucît multe dintre statele formate de la Primul Război Mondial încoace au fost “desenate” de marile puteri conform propriilor interese, şi nu ale populaţiilor respective, astfel că existenţa unor “forţe centrifuge” este de înţeles. Dar în Uniunea Europeană? Şi de ce această lume, despre care se spune că a devenit un “stat global”, nu se unifică, ci, dimpotrivă, statele par să se spulbere.

Poate că un răspuns simplu ar fi: globalizarea! Cum, adică?! Păi, iarăşi este simplu. Marile puteri financiar-bancare şi economice sînt entităţi private supranaţionale, pentru care statele – adică altele decît statul – mamă – sînt nişte structuri care le încurcă. Însă, cu cît aceste state vor fi mai mici şi mai slabe din punct de vedere financiar (cu bugete mai mici decît ale marilor formaţiuni economico-financiare), lor, acestor structuri private, le va fi mai uşor să-şi impună voinţa. Doar despre asta este vorba şi nu, cum îşi mai imaginează unii, despre principii, drepturi şi libertăţi ale omului, naţiunilor, etniilor etc. Este unul dintre exemplele puterii de seducţie a ambalajului în care este împachetată otrava…

Că, într-un fel, o asemenea evoluţie ar corespunde şi acelor state-mamă – ba chiar şi unora dintre cetăţenii lor -, asta pare firesc. Dar, oare, cîţi dintre acei cetăţeni vor fi beneficiari reali?