„Orfanii” României centenare

Aș fi putut opta pentru titluri hollywoodiene de genul „Singuri acasă” sau „Copiii nimănui”, dar sorții au decis altfel. Problema pe care mi-am propus s-o ridic în intervenția de astăzi a subsemnatului nu este din domeniul matematicilor aplicate, dar impune utilizarea macaralei, din pricina greutății. A mai fost adusă cu forța în atenția opiniei publice, care a reacționat la aceasta precum figurinele muzeului de ceară „Madame Tussauds”. O fac din nou, întrucât problema se cere rezolvată. În 2016, potrivit statisticilor, altfel credibile, în România existau 300.000 de copii „orfani”, fie de unul, fie de ambii părinți. De ce între ghilimele? Fiindcă mă refer la acei copii, și după cum deja ați constatat nu puțini la număr, ai căror părinți, aproximativ 3 milioane, au plecat la muncă în străinătate. Cu alte cuvinte, să câștige sacul de bani pe care n-au cum să-l descoase în România pe căi legale. O adevărată dramă pentru copii, un sacrificiu din partea părinților, care de cele mai multe ori plătesc în schimbul a câtorva zeci de mii de euro un preț mult mai mare. Întrucât efectele fenomenului migrației forței de muncă asupra psihicului copiilor este devastateur, cum zice franțuzul.

Ei bine, numărul copiiilor lăsați în grija bunicilor, mătușilor, fraților mai mari sau…vecinilor a crescut în urma statisticilor din 2018, mai mult sau mai puțin umflate cu pompa. Cert este că acești copii au părinții în viață, dar, totuși, sunt „orfani”, fiindcă cresc fără îndrumarea și dragostea părintească. O altă problemă stringentă care îi privește pe acești copii, având ambii părinți plecați peste hotare, se referă la privațiunea de a accesa o serie de servicii, cum ar fi îngrijirea medicală și înscrierea în sistemul educațional. Deschidere împiedicată de chestiunea delegării autorității tutelare. Nu știu dacă exagerez, dar consider și nu aștept ca părerea să-mi fie împărtășită că acest contingent de copii poate fi încadrat fără probleme în categoria defavorizaților, în care au fost „potrivite” ca într-un puzzle și alte grupuri, așa-zis vulnerabile. Mă întreb, dar probabil că o fac degeaba, dacă cei abilitați au identificat soluții concrete administrative și legislative, precum și proiecte care să vină cu-adevărat în sprijinul acestor copii, întrucât chestiunea este mai gravă decât ne putem imagina. Știu că în 2016, Administrația prezidențială a inițiat un grup de lucru interinstituțional dedicat situației copiilor ai căror părinți muncesc în străinătate, dar e imperios ca propunerile să fie puse în practică, iar nu creionate, în buna tradiție românească. Și la ce concluzie ajungem? Simplă, ca „bună ziua”: banii nu aduc fericirea. Proverb rezumat de sfântul Pavel, care adresându-se corintenilor, în prima epistolă, la capitolul 6 spune „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”. Toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne zidesc. Iar astăzi, în societatea post-modernă, puternic influențată de curente și concepte distructive, se vorbește mai mult despre ce și cât poți dobândi, decât despre ce poți deveni. Or părinții care „fug” de copiii și de țara lor ar trebui să evalueze pasul pe care adesea îl fac în virtutea instinctului primar în lumina următorului principiu: nimic nu trebuie să suprime prioritățile. Dar vorba dramaturgului Salvador Amore, „instinctul este o invenție pentru a ne justifica când facem ce nu trebuie”.

Cristian FOCȘANU