Oare aşa trebuie făcute legile?

De la bun început trebuie să spun că subsemnatul nu este nici pe departe un specialist în legislaţia juridică şi că, în opinia mea, decizia privind stabilirea unei infracţiuni şi pedepsa aplicată ar trebui stabilită şi (să accentuăm acest şi) în funcţie de opinia celor care se pricep, adică au studii şi experienţă în domeniu. Evident, decizia finală ar trebui să aparţină majorităţii celor aleşi să facă legile – în cazul ţării noastre, Parlamentului.
Pe de altă parte, nu cred că pedepsele exagerat de mari, în special cele care implică încarcerarea, au un efect pozitiv în societate. Dimpotrivă – nu întotdeauna, dar de prea multe ori – cei care stau în închisoare ies de acolo mai puţin apţi de a se “integra în societate”. Până la urmă, o lege ar trebui să servească întregii ţări – din care, vrem, nu vrem – fac parte şi oameni care au mai “călcat pe de lături”.
Însă, de aici şi până la modul cum a fost modificat în Parlament Codul Penal este cale lungă. Şi este o cale lungă, pentru că unele dintre noile prevederi nu par a fi adoptate în folosul întregii ţări, ci doar a unor persoane care, deocamdată, o conduc. De fapt, acesta este cel mai grav lucru care s-a întâmplat ieri în Parlament. Camera Deputaţilor a adoptat nişte schimbări în Codul Penal, despre care este greu de crezut că ar putea fi de folos tuturor românilor.
Să ne referim doar la una dintre acestea: abuzul în serviciu, infracţiune pentru care, în prezent, sunt încarcerate “doar” 73 de persoane (mult prea multe, dacă mă întrebaţi pe mine) are, de ieri, o altă definiţie. În noua definiţie figurează şi fraza “pentru ca abuzul în serviciu să fie infracţiune este necesar ca autorul să fi obţinut un folos material pentru sine, soţ, o rudă sau un afin până la gradul al II-lea”. Altfel spus, dacă de foloasele materiale cu pricina ar beneficia rude de gradul al III-lea, un prieten, un partener de afaceri, o iubită sau o amantă nu este nici o problemă, infracţiunea nu există. Este corect? Foloseşte asta tuturor? Dumneavoastră vă foloseşte? Dacă nu, cui?
Haideţi să ne amintim de celebra Ordonanţă 13, care stabilea pragul material pentru abuzul în serviciu la o sumă doar cu ceva mai mare decît cea care îi era imputată lui Liviu Dragnea. Astfel, şeful PSD-ului scăpa de condamnare. Dacă mai ţineţi minte, au fost discuţii foarte “competente” şi “argumentate” privind stabilirea acelui prag. Acum, pragul a fost stabilit la o sumă infimă faţă de cea de atunci, la echivalentul salariului minim brut pe economie. Acum pragul nu mai contează, nu mai are importanţă. Oare chiar nu are? Oare ar trebui să fie chiar atât de mic sau de mare?
Cert este că “dimensiunea” sumei nu mai contează, nu mai are chiar nici o importanţă pentru Dragnea, care scapă de pedeapsă, deoarece nu a beneficiat nici el, nici familia, de un folos material. Ar fi beneficiat partidul. N-am nimic cu Liviu Dragnea. Nici cu partidul cu pricina. Nici cu alte persoane, dintr-un partid sau altul, acuzate de această infracţiune. Le doresc, sincer, să scape de orice acuzaţie.
Însă nu pot să nu mă întreb dacă aşa trebuie făcute legile.

Viorel Dãdulescu