Oameni în sens unic

Facem vorbire despre o categorie de persoane venite dintr-un mediu cenușiu, în aparență departe de lumea dezlănțuită, de meserie anonimi, dar care proliferează și lasă urme umede de limacși în călduri.
Ei reprezintă o categorie de căzături morale din lanțul trofic, cu vocația de slugă. Și-au început exercițiul mizeriei într-o aproximație de timp, când dădeau cu piatra după oameni și după câini, dar strigând numele vreunui gură-cască, aflător pe-acolo, ca fiind autorul faptei.
Cu timpul, slugărnicia devine meserie plătită: face, cu entuziasm, cele mai murdare treburi, curăță haznalele moralei cu platfus, ca și cum ar mesteca, într-un recipient cu parfum de lavandă.
Pândește noaptea, pândește pe la colțuri, trimite rapoarte, întocmește scenarii, pentru murdărirea oamenilor incomozi împotriva celora care gândesc, au personalitate și sânge în instalație.
O asemenea căzătură de om, urăște sincer orice realizare a altuia, bucuriile lui, împlinirile. Când trece pe lângă un cearceaf alb întins la uscat, dacă poate, îl murdărește. Chiar dacă nu-i folosește la nimic, dar se bucură de necazul altuia, de amărăciunile acestuia. Este slugă de partid, oricare partid ar fi acesta, oamenii lui, puternicii zilei, cu un zel care face ca și un mort să se ridice în fund pentru a-i urmări spectacolul. Bârfa lui, cu aparență de informație viabilă, cu un plus de joc de gleznă și mimica adecvată, este adeseori devastatoare, pentru că asemenea gen de informație va avea întotdeauna spectatori.
Aflăm astfel despre metastaza lui Cutare, despre nevasta Cui este curvă și nu lebădă, copilul Altuia prins cu urme de praf pe nas! Despre datoriile domnului Cutăreanu, despre unde a fost Cutărică la Revoluție și de care parte a baricadei. Despre cum a furat din dulapul cu medicamente și de la gura bolnavului. Bineînțeles, nu este aproape nimic adevărat, sau în niciun caz atîta de cumplit, dar delațiunea, informația, prind la o anume parte de populație și devin folclor. Aflat în sala de spectacole, când alții aplaudă, el fluieră, când artistului îi trebuie liniște, el tușește, își trage nasul, își suflă secrețiile cu zgomot, tocmai pentru ca artistul să nu se simtă bine.
Dacă poate, va strecura într-o geantă uitată, sau într-un buzunar nepăzit, o anume dovadă, și anunță repede, acolo unde știe că trebuie să anunțe despre bomba artizanală aflătoare la cetățean.
Urăște femeia frumoasă fiindcă nu este a lui, pe bărbatul care umblă cu umerii drepți și te privește în ochi, ascultă la uși, pândește prin gări și autogări, prin veceuri de bufet, pentru că privitul pe gaura cheii s-a demodat.
Sunt foarte mulți oameni din păcate, care merg în acest sens unic, al răului, ocrotiți de șansă, de oportunitate, dar și de stăpânii care-i păstrează atâta timp cât au nevoie de ei.
Acești gândaci puturoși îi găsim în politică, pe scara blocului, în autobuz, în curție din spate, ascunși după tufe, deghizați în hârtie igienică. Au ca și noi, două mâini, dar nemuncite, ochi și urechi uriașe, o gură în formă de hazna și conștiința cu cocoașă.
Să începem oameni buni, să le zicem pe nume, să nu-i mai ocolim ori să le întoarcem spatele. Ei atâta așteaptă.

Cornel UDREA