O „Ungarie Mică” pe bugetul României

ILIE CĂLIAN

55,3% dintre scoţienii participanţi la referendumul pentru independenţă (84,6% din electorat) au considerat că nu este acceptabilă despărţirea de Regatul Unit al Marii Britanii. Asta – după o lungă şi „pasionată” dezbatere a avantajelor şi dezavantajelor. Ani de zile, secesioniştii au mizat, în propaganda lor, pe bunacredinţă a conaţionalilor, care credeau că o vor duce mai bine dacă vor fi independenţi. Cel mai puternic argument a fost de natură economică: Scoţia ar avea mari posibilităţi industriale, iar zăcămintele sale de petrol i-ar asigura o prosperitate mai mare decît visau. Argumentul s-a bazat pe o minciună: în realitate, resursele de petrol sînt doar pe jumătate faţă de cît sperau aceştia. Başca – o mulţime de alte dezavantaje. Important de reţinut este că, totuşi, Scoţia este puternică din punct de vedere economic.

Ia să vedem care este situaţia aşa-numitului Ţinut Secuiesc, pentru a cărui autonomie se bate UDMR mai dihai decît alte forţe „extremiste” maghiare. Am zis „mai dihai”, întrucît UDMR nu s-a mărginit la vorbe mari, ci a venit cun proiect amănunţit, care prefigurează un stat în stat – nu o enclavă independentă, precum anumite stătuleţe din Europa de Vest, ci un stat-căpuşă, care ar urma să fie stăpîn absolut pe teritoriul său, dar România ar trebui să-l susţină financiar. Pe scurt: în timp ce scoţienii, deşi sînt puternici din punct de vedere economic, nu vor să dea vrabia din mînă pentru cioara de pe gard, maghiarii autonomişti – că secui nu prea sînt – îşi asumă riscul de a-şi obţine autonomia, în condiţiile în care sînt atît de săraci, încît permanent ar avea nevoie de un ajutor de stat. Fireşte, de la statul român, pentru că – s-o spunem fără ocolişuri – Ungaria nu şi-ar permite să susţină financiar nevoile celor trei judeţe preconizate ca fiind „Ţinutul Secuiesc” autonom.

Şi, pentru că am scris numele ţării „vecine şi prietene”, trebuie s-o spun clar: nu e vorba despre interesele maghiarofonilor din România, ci de visul Ungariei Mari. De două decenii şi jumătate, politicienii români se feresc să vorbească deschis despre stimularea de către Ungaria (şi forţele hungariste din alte ţări) a tuturor mişcărilor de secesiune din ţările vecine Ungariei. Că politicienii români preferă arma diplomaţiei – adică acei veritabili politicieni, care au suficientă inteligenţă, viziune, imaginaţie şi tact diplomatic pentru a soluţiona în limitele dreptului internaţional asemenea ameninţări la adresa statului naţional român -, asta e bine.

Însă, din păcate, de două decenii şi jumătate citesc/aud/văd la televizor feluriţi băgători de seamă, „analişti”, „politologi”, comentatori şi simpli palavragii care vor să ne facă să credem cum că toate astea sînt nişte simple puseuri electorale ale unor partide mai mult sau mai puţin naţionaliste, şovine şi extremiste ale maghiarilor. Adică – le trece cu o compresă.

Nu, nu le trece! Este vorba despre o acţiune sistematică, pompată cu o groază de bani – nu doar de hungariştii înşişi, ci şi de alte forţe, care abia aşteaptă să mai sfîşie o ţară, s-o facă mai mică şi mai slabă, pentru a o putea supune. Spuneam, zilele trecute, că sfîşierea statelor mici este pofta marilor hiene ale finanţelor şi economiei transnaţionale şi că, desigur, în această acţiune pot fi atrase anumite guverne şi anumite etnii – care pot fi (acestea din urmă) zăpăcite cu palavre patriotarde.

Scoţienii au dovedit că sînt mai lucizi decît credeau cei care i-au aţîţat pentru dezmembrarea Marii Britanii. Europa ar putea să se trezească şi să pună stavilă acestor eforturi de dezmembrare a unor state – mai ales că în alte situaţii poate fi vorba de conflicte sîngeroase. Avem în jurul nostru destule exemple – de la cele „trecute”, din fosta Iugoslavie (încă nu e „digerată” situaţia din Bosnia-Herţegovina şi din Kosovo) şi pînă în Est, în fostul spaţiu sovietic: Transnistria, Găgăuzia, Crimeea, Ucraina de Est, Abhazia, Osetia. La această oră, se profilează un alt cutremur geopolitic, provocat de preconizatul stat islamic – un mare califat musulman, din Spania, pînă în Pacific -, cu prefigurarea apariţiei unui stat kurd, pe teritorul Irakului, Siriei şi Turciei.

Ungaria se joacă cu focul, profitînd atît de incultura majorităţii românilor şi de aceea a majorităţii europenilor din Vest, cît şi de dorinţa unor cercuri ale marilor supranaţionale de a trasa ele, potrivit propriilor interese private, graniţele unor ţări pe care să le domine la modul absolut, prin mijloace economice. Că majoritatea românilor sînt ignoranţi în privinţa propriei istorii şi a istoriei vecinilor – e o realitate. Că nici vecinii noştri nu sînt mai breji – asta este o altă realitate. Că pe occidentali îi doare-n cot de astea – atîta vreme cît nu-i afectează direct, la buzunar -, şi asta e o realitate de care ne-am convins. (Numai fraierii îşi închipuie că „unificarea Europei” a avut ca obiectiv excavarea unor rîuri pe care să curgă lapte şi miere pentru estici.) În această situaţie, rămîne o povară imensă pe umerii veritabililor oameni politici români să se trezească şi să-şi conducă naţiunea cu fermitate spre maxima siguranţă pentru viitor.

Voi repeta: Ungaria ştie că nu poate reface Ungaria Mare. Aşa că luptă pentru mai multe Ungarii Mici, căpuşe în interiorul statelor vecine, sub numele de „autonomii”. Cine nu poate înţelege asta, să se dea la o parte – şi de la vot, şi de la cîrteli de cîrciumă sau felurite şezători şi „tocşouri” media.