O schimbare care nu schimbă nimic

VIOREL DĂDULESCU

Celebra cugetare “Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica”, rostită de Farfuridi în “O scrisoare pierdută”, pare să fi fost una dintre susele de inspiraţie a modificării Legii 17/2014 privind vânzarea terenurilor agricole. Pentru cei care nu sunt la curent cu prevederile acestei legi, să precizăm că, din cauza obligaţiilor din Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, România a liberalizat piaţa funciară începând din ianuarie 2014, ceea ce a permis persoanelor fizice din statele UE să cumpere terenuri agricole în ţara noastră. Dar, cum noi avem talentul de a elabora legi care ne fac rău, nu bine, în actul cu pricina nu s-a luat nici o măsură de protecţie, astfel că oricine putea să cumpere oricât teren în România. Iar, rezultatele nu s-au lăsat mult aşteptate: în mai puţin de doi ani, s-a ajuns ca un procent uriaş din terenul agricol al ţării să ajungă în proprietatea unor cetăţeni sau firme din străinătate.

Conform unui studiu realizat de Transnational Institute la cererea Comisiei de Agricultură din cadrul Comisiei Europene, circa 20% – 30% din terenul arabil al ţării aparţine unor cetăţeni din Uniunea Europeană, iar aproximativ 10% aparţine unor cetăţeni din state neeuropene. În studiu se estimează că în jur 5,3 milioane de hectare de teren arabil sunt deţinute de străini: libanezi, italieni, austrieci, dar şi bănci, companii de asigurări sau fonduri de investiţii. Să mai notăm că cea mai mare fermă din România în proprietate straină aparţine companiei libaneze Maria Group şi ocupă nu mai puţin de 65.000 de hectare.

Datele prezentate în alt studiu, realizat de AGRO Intelligence – Sistem de Informaţii pe Securitate Alimentară, sunt la fel de alarmante: românii mai au în proprietate sau în arendă doar cu puţin peste 30% din cele 8,3 milioane de hectare de teren arabil din ţară. Pentru comparaţie, să spunem că în Franţa sau Germania, şi ele state membre ale UE, doar 1% din terenul agricol este deţinut de străini, iar alte state, cum ar fi Lituania, Polonia, Ungaria sau Bulgaria au impus restricţii privind condiţiile în care se poate face o achiziţie şi suprafaţa care poate fi cumpărată de un străin.

Primul studiu precizează şi că efectele acestui fenomen asupra economiei româneşti numai bune nu sunt. Astfel, nu doar că producţia agricolă obţinută în aceste exploataţii este livrată în străinătate, dar creşterea numărului de asemenea exploataţii duce la sporirea atât a numărului de şomeri din agricultură, cât şi a celor care pleacă în străinătate pentru a-şi găsi o slujbă. Pe de altă parte, există semnale că se livrează peste hotare chiar şi pământ fertil, la propriu. Cu trenul, dacă vă întrebaţi cum.

Cei care au sesizat această situaţie nu au fost politicienii (procupaţi, ca de obicei, de cu totul altceva decât interesele naţionale), ci fermierii. După multiple “intervenţii” s-a ajuns ca, până la urmă, actualul ministru al Agriculturii să ia în calcul modificarea Legii 17. Modificările prevăd ca firmele străine care cumpără teren să aibă domiciliul stabil în România, ceea ce implică ca patronii să fie cetăţeni europeni sau de naţionalitate română, ca 75% din veniturile firmei să provină din agricultură, iar cei care achiziţionează pământ să fi fost fermieri timp de cel puţin 5 ani. De asemenea, suprafaţa care poate fi cumpărată a fost limitată la 150 de hectare pentru persoane fizice şi 1.200, prin excepţie chiar şi 1.500 hectare, pentru persoane juridice. În viziunea şefului de la Agricultură aceste măsuri vor limita achiziţiei de terenuri agricole.

M-aş mira să fie aşa. Nimic nu-l împiedică pe un cetăţean străin să facă câteva zeci de ferme cu nume diferite, şi astfel s-a terminat limitarea suprafeţei cumpărate. Sau să se stabilească oficial în ţară, dar să locuiască în altă parte. Cît despre obţinenerea unei “adeverinţe”, “atestat” sau ce-o fi cum că a practicat agricultura timp de 5 ani, ce să mai spun? La noi se lucrează la un nivel mult mai înalt, cu doctorate. Aşa că, aceste grozave modificări par a nu face nimic altceva decât să ne reamintească cît de contemporan cu noi este Caragiale.