Nunta

Nu contează cum e pe la alţii.

Nunta la români are specificitate şi tradiţie. Iar prelungirea rurală în urban, chiar dacă a stricat… aerul, păstrează ceva din structura ancestrală a bucuriei. În vremurile moderne, însă, ingenuitatea, prospeţimea magică, linearitatea tradiţiei sunt trecute la capitolul „arhaic” şi tratate în consecinţă. Iar goana după bani aţâţă simţurile. Atît pe cele ale nuntaşilor, cât şi pe cele ale… organelor. Tinerii însurăţei trebuie musai „să iasă bine” şi din banii primiţi în dar să poată face ceva (cât mai multe, bineînţeles), pe când Statul, pînă la urmă, prin tentaculele citoplasmatice se uită cu jind cum o groază de bani trec dintr-un buzunar în altul, fără ca el să ciupească ceva.

Dacă ne raportăm la modelul cultural, nu putem fi de acord cu ingerinţa statului în mişcarea subterană de finanţe la nivelul unei nunţi. În acest caz particular, cântăreţii, fotografii, socăciţele etc. nu sunt srl, pfa sau nimic altceva. E ciudat să-l impozitezi pe socru mare, care asudă de 10 ani să nu dea cep la butoiul de ţuică şi strânge ban peste ban să-şi însoare feciorul.  Iar dacă socrul mic dă, e numai pentru că vrea ca fata lui, odată măritată,  s-o ducă un pic mai bine. Din acest motiv arvuneşte lăutari, cheamă pozari, să nu rămână la cheremul casetofoanelor şi a selfi-urilor făcute înainte de a pica lumea sub mese.

Există însă şi reversul medaliei.

Cântăreţii poporani şi Dj-ii ocazionali cer sume exorbitante pentru apariţii efemere şi cântece de… doi lei; fotografii jumulesc şi câte 800-1000 de euro pentru… un CD şi… pa şi pusi, iar cei cu dare de mână angajează tot felul de firme de catering, care n-au auzit la viaţa lor de bonuri fiscale, tva ş.a.m.d. Evident că, de multă vreme, tradiţia s-a transformat în afacere, iar sub umbrela satisfacţiei părţilor, a împlinirii necesităţilor, părţile „beligerante” dau pe-afară.

De unde şi iniţiativa ANAF!

Putem fi de acord sau nu cu impozitarea sumelor vehiculate la o nuntă, botez, înmormântare. Ceea ce nu-i în regulă e formularea cererii organului: mirii să declare! La o analiză simplă, rezultă că, aplicând această regulă, fiecare nouă familie s-ar simţi şi chiar ar fi în postura de turnător. Apoi: scenariile sunt atît de variate şi atât de bilibistrocizant încurcate încât – zău! – nu merită zarva. Evident că prestatorii de servicii ar trebui să plătească impozit. Dar: organul nu are decât să pună japca pe ei. În nici un caz nu poate obliga pe nuntaşi să declare cât au dat la, cum s-au înţeles cu, de ce n-au încasat pentru ş.a.m.d.

E de înţeles şi mârşăvia Ministerului Finanţelor, care a aruncat în curtea ANAF explozibilul. Dar continuând, povestea devine mai ceva ca legenda lui Ixion, cel care a crezut că se poate da la Hera, fără ca Zeus să-i dea un picior în… organe şi să-l plaseze, pe veci în Infern.

Iar astăzi, teoretic, poporul ţine locul mai marelui din Olimp.

Practic…

RADU VIDA