Noi partide, noi doctrine, noi lideri? Şi nou guvern?

Ilie CĂLIAN

Săptămîna trecută s-au petrecut cîteva “evenimente” în plan strict politic – în sensul că nu ştiu dacă ele au avut şi un impact real asupra modului în care cetăţenii României, adică minunatul nostru electorat, au perceput că s-ar putea să se gîndească la nişte “oferte” electorale mai interesante, mai atractive, mai spectaculoase – ori să mediteze la substanţa acelor “oferte”. Am spus de nenumărate ori că nu cred în folosul proliferării partidelor politice, din punct de vedere doctrinar. În realitate, în România – dar şi în alte ţări – se face adesea “jmecheria” de noi oferte de partide. Sub raport doctrinar – adică acolo unde ar trebui să gîndească cetăţeanul alegător – nu se găseşte mai nicio deosebire. Deosebiţi pot fi oamenii care conduc.

Din păcate, nici aici nu e nimic nou: de obicei, aceleaşi persoane îşi schimbă nu iniţialele numelui şi prenumelui, ci ale unui partid, inventat mai degrabă în funcţie de certurile şi idiosincraziile din interiorul unui partid, de interesele personale şi de grup, decît de nişte convingeri doctrinare temeinice. E adevărat, partidele sînt compuse din oameni şi pentru oameni – din grupuri de persoane care au anumite interese. Problema, pînă la urmă, este simplă: o “ofertă” de partid să adune un număr suficient de alegători, care să reprezinte ceva pentru ţară – adică pragul minim de intrare în Parlament. După mintea mea, acest prag ar trebui să fie de minim 15%, ca să avem garanţia că nu vor intra în Parlament jmecheri care au sucit capul, cumva, unor oameni care nu prea pricep nici ce este economia de piaţă, nici ce este politica, nici ce este viitorul naţiunii şi al statului. Asta ar însemna să nu confundăm democraţia cu anarhia, să nu acceptăm ca orice grup de hahalere să aibă acces la decizii parlamentare. Pe de altă parte, mărturisesc deschis, încă o dată, că nu sînt adeptul bipartidismului, al “rotativei” la guvernare între două grupări care se numesc “dreapta” şi “stînga”. Prefer pluripartitismul, ca soluţie deschisă pentru orice schimbări de gîndire ale electoratului. E adevărat, electoratul este compus din oameni foarte bine informaţi, bine informaţi, aproape informaţi, deloc informaţi – de la academicieni la portari… Dar, asta-i regula democraţiei!

Acum, aflăm că s-au mai constituit două partide. Pe de o parte, au fuzionat Partidul Conservator cu partidul Liberal Reformator şi s-a constituit Partidul Alianţa Liberalilor şi Democraţilor – ALDE -, purtînd acelaşi nume ca partidul europarlamentar care îi reprezenta, pînă de curînd, pe vechii PNL-işti, care au, acolo, şi două europarlamentare, doamnele Nicolai şi Weber. Aşadar, noul partid, avînd ca iniţiatori pe foştii preşedinţi ai celor două partide, Daniel Constantin şi Călin Popescu Tăriceanu, doreşte să reprezinte clasicul liberalism românesc şi să reţină o anumită parte a electoratului, eventual să atragă şi o altă categorie de votanţi. Crearea noului partid a nemulţumit, însă, o parte dintre vechii membri ai Partidului Conservator, fost Umanist, care au început reconstrucţia vechiului partid Conservator, rebotezat Partidul Puterii Umaniste, avîndu-l ca mentor pe Dan Voiculescu. Desigur, vor exista anumite “frecuşuri” între vechii şi noii membri ai fostelor şi noilor partide. Pînă la urmă, problema doctrinelor se va reduce – nu numai în România, ci şi în România, ca şi în alte ţări din Uniunea Europeană – la schimbarea unor persoane din fruntea unor structuri. Evident, cum scriam mai sus, este puţin probabil ca noile partide să aducă modificări doctrinare care să reţină atenţia puţinelor persoane (din totalul alegătorilor) care sînt chiar capabile să discearnă diferenţe doctrinare. Lupta pentru precizarea poziţiei pe “eşichierul” politic se va da mai ales la nivelul gargarei politicianiste, pentru consolidarea poziţiei (şi avantajelor politice, sociale şi economice) anumitor persoane.

În acest timp, s-a mai întîmplat ceva. S-a răscocoşit preşedintele UNPR, generalul de patru stele Gabriel Oprea, viceprim-ministru, care se dă foarte important şi ameninţă PSD că nu-l va urma în anumite iniţiative legislative, că sprijină deopotrivă şi Guvernul Ponta, şi pe preşedintele Iohannis, că este atît de important (ca partid), încît nu se gîndeşte la vreo posibilă fuziune – deşi a devenit partid parlamentar fără a fi “dat piept” cu electoratul şi nu “prea” are susţinători în “teritoriu”. Pupăză peste colac, premierul Victor Ponta s-a operat la genunchi (nu contează că asta s-a întîmplat în Turcia) şi, întrucît este indisponibil timp de trei săptămîni, s-a autosuspendat din fruntea guvernului, cedîndu-i lui Gabriel Oprea toate prerogativele de prim-ministru pe această perioadă.

Ce putem pricepe din toate astea? Să pricepem că, pînă la urmă, DNA îl constrînge pe Victor Ponta să renunţe la post şi că acesta a găsit o formulă de a ieşi din funcţie fără a suporta căderea printr-o moţiune de cenzură – de care Opoziţia nu este capabilă? Să credem că – ferească Dumnezeu! – Gabriel Oprea ar putea deveni veritabilul prim-ministru?! Dar pentru cîtă vreme?! Sau, deasupra DNA, există firman de la Înalta Poartă pentru schimbarea primului-ministru?!