Negocieri… unilaterale

RADU VIDA

Zice că, de fapt, decizia este unilaterală. Negocierile presupun anume discuţii, „mai laşi şi tu, mai pun şi eu şi iaca-i bine!”

Nu prea se întâmplă aşa.

Statele mari s-au obişnuit să decidă, iar negocierile  sunt doar praf în ochii lumii. Asta pentru a arăta că democraţia n-a murit, că se ţine cont de voinţa popoarelor, că, la o adică, primează doar interesele reciproce.

Recentele evenimente create de atacurile islamiştilor au pus în umbră, parcă, mai toate păţaniile internaţionale. Care – vă asigur – nu sunt cu nimic mai prejos decât aceaste… probleme uriaşe ale Europei.

În Asia se petrec tot atât de mari grozăvii şi, în consecinţă, opinia publică trebuie să fie mereu atentă, privind dincolo de evenimentele „fierbinţi” ale Planetei. Continentul galben are propriile-i frământări, iar lumea nu poate fi indiferentă la ce se întâmplă acolo, fie şi pentru că, peste toţi şi toate, arbitru se erijează tot… marele popor american. Şi conducătorii lui.

Preşedintele Barack Obama s-a dus să… negocieze. Aşa s-a anunţat de la Casa Albă şi aşa credeam că se va întâmpla. Nu de alta dar, în cazul Vietnamului, sensibilităţile sunt mult mai accentuate, rănile în continuare deschise şi, în consecinţă, mai greu de închegat dialoguri, acolo unde bombele americane au semănat moarte.
N-a fost, însă aşa. Preşedintele americanilor s-a… îndopat cu o supă (populistă) specifică locului, a trăncănit ceva cu preşedintele gazdă şi, îndată, comunicatul de presă a anunţat că S.U.A. vor vinde arme Vietnamului. Pentru ce? Pentru ca, vezi Doamne!, cei 90 de milioane de vietnamezi să facă faţă unei agresiuni chineze, în care ar fi implicaţi pe puţin 1,5 miliarde de oameni. Sigur că nu aşa se pune problema, dar ipocrizia negociatorului unilateral nu are frontiere. Aşa că n-a contat că americanii au avut cea mai ruşinoasă înfrângere în războiul din Vietnam, n-a contat că  unificarea părţii apărate de ruşi şi chinezi cu sudul s-a făcut în condiţiile crezului comunist, n-a contat nici măcar că, poporul vietnamez nu uită şi nu iartă atrocităţile comise.

Au contat armele.

Care, fiţi siguri, nu vor fi plătite în dong vietnamez, ci în dolari foarte americani! De unde? Din comerţul cu China, spre exemplu! Ţară care are cele mai mari rezerve valutare în dolari, dinafara Statelor Unite ale Americii. Sigur, nu din asta va sărăci China. Este de remarcat însă că nu s-a cerut părerea nimănui dacă aceste arme chiar sunt necesare Vietnamului. Dacă nu există alte priorităţi; dacă, în general, poporul vrea să se înarmeze împotriva chinezilor. Indiferent ce credem, există un liant social mult mai mare între chinezi şi vietnamezi, decât între vietnamezi şi americani. Dar preşedintele american a spus, preşedintele vietnamez a acceptat şi, iată, tranzacţia s-a încheiat.

Aşa s-a întâmplat şi în Japonia, următoarea etapă a vizitei prezidenţiale americane. O lacrimă la Hiroshima şi… arme împotriva chinezilor. Cercul de foc se închide cu Coreea şi Filipine, unde tot arme se vând. Cică pentru menţinerea păcii şi manipularea arbitrajului din Marea Chinei din ce punct cardinal doriţi dumneavoastră.

Vizita aceasta nu poate fi încadrată nici în regulile protocolare ale negocierilor, nici în cele ale tocmelii la colţ de stradă. . Poate că dictatul ar fi o formă de înţelegere… mutuală între cei mici şi cei mari. Pentru că aici n-a fost vorba despre nici un fel de aplicare a teoriilor contractuale. Ci, mai degrabă, în înţelegere între doi indivizi, care au căzut de acord că e prea mare linişte în ASEAN, ba, am putea spune, relaţiile armonioase s-au dezvoltat în aşa… hal, încât tind să încălzească, pentru a câta oară?, economia mondială. Aşa că, un pic de zâzanie nu strică, nu?