„N-am dăruit nimic publicului, dacă nu m-am dăruit pe mine…”

Sunt cuvintele maestrului Dumitru Fărcaş, atât de profunde şi preapline de adevăr. Inconfundabil, unic şi inegalabil, Dumitru Fărcaş a fost condus, ieri, pe ultimul drum, cum altfel, dacă nu în acorduri de taragot. Slujba înmormântării a avut loc la Casa de Cultură a Studenţilor, unde a performat de nenumărate ori, cu sala mereu plină şi care astăzi îi poartă numele. Aşa s-a întâmplat şi ieri, într-o sală ce s-a dovedit neîncăpătoare, iar cei prezenţi, între care şi membri ai Ansamblului „Mărţişorul”, pe care l-a înfiinţat, l-au aplaudat pe maestru la ultima „reprezentaţie”, de data aceasta fără instrumentul care l-a consacrat. La catafalc a fost constituită o gardă militară de onoare.
Oficialităţi locale, în frunte cu primarul Emil Boc, reprezentanţi ai clasei politice, oameni de cultură, artişti (Sava Negrean Brudaşcu, Aurel Tămas, Ionuţ Fulea, Maria Marcu, Dinu Iancu Sălăjanu, Ioan Bocşa, Dorel Vişan), reprezentanţi ai Poliţiei, Jandarmeriei, Armatei şi Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă au ţinut să-i aducă un ultim omagiu marelui taragotist. Slujba înmormântării a fost oficiată de Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, alături de un sobor de preoţi. La capul artistului a fost aşezat instrumentul care l-a făcut celebru şi cu care s-a identificat, respectiv taragotul. Sicriul cu trupul neînsufleţit al marelui artist a fost acoperit cu un steag tricolor, iar în fundal s-au derulat, pe un ecran gigant, imagini cu Dumitru Fărcaş.
M-am întrebat dacă nu sunt, totuşi, prea tânăr ca să scriu despre Dumitru Fărcaş, deşi îmi aduc aminte că l-am auzit şi l-am văzut prima dată pe maestru la emisiunea „Tezaur Folcloric”, moderată de regretata Mărioara Murărescu. Suntem tentaţi să afirmăm sau să scriem în astfel de momente că vorbele sunt de prisos, că nu pot decât într-o foarte mică măsură să aline sau să mângâie sufletele schimonosite ale celor îndureraţi. Cu siguranţă, cuvintele despre Dumitru Fărcaş sunt prea sărace în comparaţie cu moştenirea culturală pe care a lăsat-o.
După 80 de ani, din care vreo 60 de activitate intensă, maestrul Dumitru Fărcaş a cerut un time-out, iar Dumnezeu l-a demis de la viaţa pământească, spre a-l promova la viaţa cea veşnică. Dumitru Fărcaş a emigrat, dar nu peste hotarele României, pe care a iubit-o atât de mult şi a reprezentat-o cu cinste la nenumărate concursuri ori festivaluri internaţionale (dovadă în acest sens stând numeroasele premii pe care le-a primit), ci peste hotarele acestei vieţi. A fost chemat să-i cânte lui Dumnezeu şi să-i încânte pe îngeri, într-o altă lume, unde nu există nici durere, nici întristare şi nici suspinare, ci viaţă fără de sfârşit. Mă întreb de ce n-a luat taragotul cu el?
Cristian Focşanu