Muncitorul Dorel a rămas în fundul gol

Preocuparea pentru cum vom petrece 1 Mai muncitoresc mi-a fost spulberată de telefonul unui prieten care mă invita pe Litoral, la o petrecere tematică: „1 Mai muncitoresc”! Condiţia pentru a participa era să vii îmbrăcat în ceva care să sugereze „Epoca de Aur”. La fix a picat invitaţia, pentru că împuşcam doi iepuri dintr-un foc. Mai întâi pentru că mergeam la mare de 1 Mai, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat din studenţie, când obligatoriu, de sărbătoarea muncii, mergeam la Vama Veche şi la Costineşti. Al doilea iepure era nevastă-mea, turdeanca. Nu a scăpat prilejul să-mi spună cu dojană că ea era rezolvată cu costumaţia, pentru că în ciuda naşterii şi timpului care a trecut, încă îi vine unifroma din liceu, în timp ce eu m-am umflat de nu-mi mai vin nici costumele de acum trei ani, necum uniforma din liceu.

Aşa că am pornit să-mi caut costum de muncitor. Un halat albastru, de maistru sfătos, cu şublerul în buzunar, genul acela care îi spune ucenicului angajat de două zile: „Mă, mânzule, nu stai aici, electrician, te fac linior, mă, sus pe stâlpi, să vezi lumea de la înălţime” şi după aia i-o dă şi pe fie-sa, confecţioneră, de soţie, ori dacă nu, o salopetă de mecanic auto, din acela care se adresează profesorilor universitari cu „mă”, nu mişcă un deget fără şpagă şi repară „Dacia” cu o sârmă îndoită şi o şurubelniţă, de te ţine să mergi cu ea fix până în colţ.

Preocuparea totuşi a revenit. De unde îmi cumpăr aceste veşminte? Că nu prea le-am mai văzut prin magazine. Cineva m-a sfătuit să merg la Bucur-Obor, nava-amiral a comerţului socialist de stat înainte de Revoluţie. Acolo precis are. Zis şi făcut. O jumătate de oră şi mai bine, cât m-am învârtit prin jurul magazinului ca să găsesc un loc de parcare, oferit până la urmă contra 10 lei de un parcagiu privat, îmi tot venea în minte vechea melodie a prietenului meu, Mircea Vintilă, „Miruna”. Zicea Mircea cu chitara: „Uşor te-ndreptai spre Calea Moşilor / Să-ţi iei bluză pepit de la Bucur Obor”

Eu nu voiam bluză pepit, ci un amărât de halat sau o salopetă şi, musai, o bască. Am pornit la vânătoare prin magazinul imens. Repede m-a cuprins deprimarea, constatând că nu am şi eu pe mine un accesoriu mai de valoare. Astfel încât numeroasele magazine de amanet care îmi ieşeau în cale îmi erau complet nefolositoare. Nici măcar maşina nu aveam cum să o bag în magazin, singurul lucru cât de cât mai valoros pe care aş fi putut să-l amanetez.

După depresia asta, a urmat un moment de bucurie. Am constatta că încă, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt sănătos. Aşa că nici multele farmacii, câte cinci-şase în şir, una lângă alta, nu-mi erau de folos. Fusesem de curând răcit, dar îmi trecuse cu palinca de la Bădeni, de la soacră-mea.

Aşa că mi-am continuat drumul. Din fericire, nu am deloc viciul jocurilor de noroc. E drept că habar nu am să joc nimic altceva decât sporturile de la mine din cartier, de la Brăila, adică table şi barbut. Aşa că şi multele prăvălii cu păcănele şi pariuri, alăturate standurilor cu amanet şi farmaciilor, nu-mi erau de folos.

O speranţă s-a ivit totuşi când am am zărit o firmă: „Haine”. Abia când m-am apropiat am văzut, scris mai mic: „Second hand”. Nu prea îmi convenea să îmbrac hainele altcuiva, dar, fie. Bătusem drumul de la Casa Scânteii până aici şi consumasem aproape o jumătate de rezervor prin intersecţiile blocate ale Bucureştiului. Vânzătoarea mi-a râs în nas: „Halat? Salopetă? Noi aici avem blugi cu mărgele, bluze cu sclipici şi pantofi de distracţie.” M-am furişat afară, ruşinat că nu-mi dădusem seama şi mă lăsasem prostit de firmă, când de fapt intrasem într-un magazin care dădea tonul eleganţei vestimentare din cartier.

Pe una dintre laturile magazinului am fost convins că am nimerit la un festival al băncilor. Intrări securizate una lângă alta. Reclame care de care mai atrăgătoare. Iei bani cu împrumut ca să plăteşti apoi dobânzile până la adânci bătrâneţi.

Am mai bântuit un pic, până am descoperit un stand cu pălării, de care m-am apropiat cu precauţie. Renunţasem la halat şi salopetă, dar pentru drumul până aici, măcar cu o bască să mă aleg. Din nou mi s-a râs în nas: „Bască? Ce bască, domnule? Nici nu se mai face. Fabrica a fost demolată de mai bine de 10 ani. Cine mai poartă bască?” Am răspuns timid: „Oamenii care muncesc?” Vânzătoarei i-a pierit zâmbetul şi a crezut că fac mişto de ea. Mi-a replicat tăios: „Muncă? Ce muncă, domnule? Mai munceşte cineva în ţara asta?”

Avea dreptate. Ce fraier eram. Circuitul economic în România îl aveam sub ochi, la nivel micro în acel magazin universal, dar nu-l desluşisem decât după remarca unei vânzătoare de la raionul de pălării. Iei banii de la bancă şi te bagi dator pe viaţă. Te duci cu ei la păcănele, convins că îţi vei schimba destinul. Îi pierzi şi mergi să amanetezi ce mai ai pe tine şi prin casă, în speranţa că îi vei recupera. Îi pierzi şi pe ei şi cu ultimul mărunţiş mergi la farmacie, să-ţi cumperi ceva de dureri de cap, sau ceva mai strong, pentru sinucis, în funcţie de tăria de caracter a fiecăruia. Iar copiii pot merge la şcoală şi cu ghiozdane luate la mâna a doua, că doar nu or deveni mai deştepţi dacă se duc cu unele noi.

Ce Eugen von Böhm-Bawerk, ori Friedrich von Wieser, ce J.M. Keynes ori alţi mari economişti ai planetei. Aici lecţie de economie. La Bucur-Obor.

La petrecerea tematică de „ 1 Mai muncitoresc”, nevastă-mea a mers în uniforma de liceu. Eu mi-am pus un trening, ceva mai uzat, dar proaspăt spălat. Când organizatorul m-a întrebat ce personaj reprezint, am zis că: un ginerică din Moldova. Sunt sigur că ştiţi bancul: „Cum se recunoaşte un ginerică la o nuntă din Vaslui? Are treningul cel mai curat”.

„Du-te, mă, la târgul de nunţi. Aici e petrecere de 1 Mai muncitoresc”, mi-a răspuns amicul.

„1 Mai”, poate, că nu a schimbat nimeni calendarul. Dar „muncitoresc”, de unde? Şi chiar dacă sărmanul Dorel ar vrea să muncească, de unde să-şi cumpere o salopetă sau un halat? De la amanet, de la păcănele sau de la farmacie?

P.S. Ca să fiu corect până la capăt, pe lângă prăvăliile enumerate, în magazinul universal mai erau şi câteva simigerii unde se vindeau covrigi, 80 de bani bucata, unde era coadă pentru că venise ora prânzului.

Sorin Ovidiu Bălan