Mihai Lucan: „Noi nu ne lăsăm pacienţii pe marginea drumului. Ne luptăm împreună cu ei pentru a ajunge la liman”

În urmă cu 35 de ani a făcut parte din echipa care a realizat primul transplant renal în România. De atunci a efectuat peste 1.300 de astfel de intervenţii. Este primul medic din ţară care a făcut un dublu transplant: renal şi pancreatic. În 1992 a iniţiat, în Cluj-Napoca, primul Program modern de transplant, iar în 1999 a pus bazele Institutului Clinic de Urologie şi Transplant Renal din Cluj-Napoca, unde, în prezent, se efectuează anual în jur de 140 de astfel de operaţii. Despre toate acestea, despre aventurile începutului, cu stagii de pregătire în… Cuba şi Italia, „asezonate” cu focuri de pistol, dar şi despre evoluţia şi viitorul în operaţiile de transplant sau susţinerea insuficientă oferită de Ministerul Sănătăţii, ne vorbeşte reputatul urolog şi profesor Mihai Lucan, omul care a pus Clujul pe harta mondială a transplantului.

Reporter: Domnule profesor, în 17 aprilie România sărbătoreşte Ziua Naţională a Transplantului. Cît de frecvente au devenit astăzi, odată cu dezvoltarea medicinei, operaţiile de transplant de organe?
Mihai Lucan: Se estimează că, în 2050, cam 50 la sută din operaţiile de chirurgie generală vor fi transplante. Avînd în vedere că este o activitate medicală complexă, a fost nevoie să se dezvolte extraordinar de mult unele ramuri ale medicinii care, pînă în momentul discuţiei despre transplant, erau cvasi-stagnante. Aşa se întîmplă că s-a dezvoltat foarte mult genetica, cu ocazia activării ei pentru transplant. Ştim exact cum sînt genele oamenilor, deoarece aveam nevoie de acest lucru pentru a putea stabili corespondenţa între anumite persoane. Acest aspect a fost foarte important, deoarece transplantul se face în funcţie de nivelul de corespondenţă cel mai bun. O altă ramură care s-a dezvoltat este imunologia. Adică tratamentul cu medicamente care face ca organul primit într-un organism străin să fie tolerat. Sînt diverse medicamente imuno-supresoare care suprimă imunitatea primitorului pînă la nivelul toleranţei organului transplantat. S-a dezvoltat foarte mult şi oncologia. Ca o consecinţă a tratamentului imuno-supresor apar tot felul de maladii maligne, care pînă atunci nu erau cunoscute şi care iau o dezvoltare foarte mare şi trebuie să le controlăm. S-a dezvoltat, de asemenea, farmacologia, pentru că s-au căutat medicamente mai bune şi mai puţin toxice pentru a păstra organul transplantat.

Prima specializare, în… Cuba
Reporter: În urmă cu 35 de ani luaţi parte la prima operaţie de transplant renal din România. Ce a însemnat acel moment pentru medicina românească?
Mihai Lucan: Primul transplant în România s-a făcut în anul 1980, la Spitalul Fundeni. Profesorul Eugeniu Proca, şeful Clinicii de Urologie de la Spitalul Fundeni, avea de mai mult timp o preocupare pentru insuficienţa renală, în special pentru insuficienţa renală acută. El a scris o carte foarte bună care se numeşte „Insuficienţa renală acută” şi a făcut nişte stagii în Anglia şi America pentru insuficienţa renală. Cînd s-a întors în România şi a ajuns la Spitalul Fundeni a încercat să transforme în realitate visul de a face un program de transplant renal. A făcut asta, însă într-un mod pompieristic. Ne-a chemat într-o noapte la Spitalul Floreasca, pe mine şi pe medicul Zamfir, să recoltăm rinichiul de la un donator al cărui familie îşi dăduse acordul în acest sens. Proca tremura tot. Era o premieră extraordinară, însă era o premieră încărcată de consecinţe. Cînd a desfăcut donatorul, Proca a văzut că avea două artere în partea stîngă şi două pe dreapta. La acea vreme doctorul Proca nu ştia să gestioneze cazurile cu două artere şi a abandonat. Acum, astfel de situaţii sînt pentru noi o bagatelă. După această experienţă, ne-am sfătuit şi am hotărît ca cineva din echipă să plece într-un centru puternic pentru a învăţa de la A la Z cum se face un transplant. Astfel, în septembrie 1979, Proca vine şi mă anunţă pe mine şi pe şeful Secţiei de anestezie de la Fundeni, doctorul Anghel Popescu, că trebuie să plecăm în Cuba pentru a învăţa să facem transplant. Noi ne-am uitat cam strîmb la el, dar ne-am uitat degeaba, pentru că în Cuba erau deja făcute peste 2.000 de operaţii de transplant. Ne-am urcat din Praga într-un avion polonez, ne-am oprit în Irlanda, după care am ajuns la Montreal, iar de acolo la Havana, unde am aterizat pe la trei dimineaţa. Era o umezeală atît de mare, încît efectiv ni s-au udat hainele de pe noi cînd am coborît din avion. Am fost cazaţi într-un hotel vechi din centrul capitalei, cu un miros puternic de putreziciune, dar cu o cafea fenomenală şi cu suc de protocale extraordinar. Am lucrat cu specialiştii din Havana timp de trei luni, după care am revenit în ţară cu toate datele, reuşind să facem în 1980 primul transplant. Pînă să plecăm în Cuba, nu ştiam cum să transportăm rinichiul de la donator la primitor, cum trebuie perfuzat, ce medicamente trebuie administrate primitorului şi nici cum se făceau anastomozele în realitate, nu teoretic.

Acesta a fost debutul nostru, însă trebuie spus că acesta era unul tardiv, deoarece în Cehia şi Polonia s-a făcut primul transplant în 1966, în Ungaria în 1977, iar în Bulgaria în 1968. Primul transplant de la noi nu a fost un mare succes, pentru că corespondenţa imunologică a fost proastă. Totuşi, acest debut a fost o minune în contextul nostru medical, pentru că nu aveam niciun fel de bandaje, nu aveau instrumente, căldură, lumină. Pe de altă parte, acest transplant trebuia continuat cu înfiinţarea unui program naţional de transplant, lucru care nu s-a făcut.

Aventuri italiene, cu focuri de pistol

Reporter: În 1992 aţi fost cel care aţi iniţiat, în Cluj-Napoca, primul Program modern de transplant, iar în 1999 aţi pus bazele Institutului Clinic de Urologie şi Transplant Renal (ICUTR). Cum a început transplantul renal aici, şi cît de dificil a fost să fie dezvoltată o astfel de activitate în afara Capitalei?
Mihai Lucan: Faptul că din 1980 nu s-a făcut un astfel de program mi-a lăsat un gust amar, mai ales că eu participasem la toate training-urile necesare şi am pus suflet în acest domeniu. Mi-a zis atunci că dacă mă duc într-un oraş vestic al României, acolo percepţia valorilor sociale este alta decît în Bucureşti şi o să pot să fac transplant. După ce am venit la Cluj am încercat să creez un curent în această direcţie, dar, din păcate, nu am fost primit foarte bine. Prima breşă în acest sens a fost în 1991, cînd a venit la Cluj-Napoca profesorul Gambelunghe. Venise în cadrul programului Tempus, pentru a ţine cursuri şi a ridica nivelul ştiinţific. La o întîlnire cu Gambelunghe, care a avut loc în amfiteatrul de la Oncologie, eu m-am ridicat în picioare şi l-am întrebat cum ar vedea înfiinţarea unui centru de transplant la Cluj. Lumea a început să vocifereze că aici nu se poate aşa ceva şi numai la Bucureşti. Gambelunghe însă s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Doctore Lucan, nu te supăra, cînd am început operaţiile de transplant la Perugia, în urmă cu 20 de ani, tot aşa a rîs lumea de mine. Hai să colaborăm!” Gambelunghe, care era membru în Consorţiul interuniversitar papal de transplant, s-a întors la Roma şi m-a chemat şi pe mine acolo. M-am dus, i-am pupat mîna Papei Ioan Paul al II-lea şi le-am spus medicilor de acolo ce planuri am. Cu această ocazie am primit asigurări că voi fi sprijinit, iar după o lună au venit la Cluj, cu avionul papal, profesorul Alfani, şeful echipei de operaţii din Consorţiul Papal, un contabil şi un anestezist. După evaluări mi-au spus că nu e bine să mă apuc, din cauza dezastrului din Clinică. La etajul trei era zona cea mai urîtă. Erau opt saloane cu o capacitate de la şase pînă la 14 paturi. Am trecut peste asta, iar în 1992, la Cluj-Napoca am făcut, în colaborare cu echipa italiană, primele 10 transplante. Binenţeles, înainte de a începe la Cluj-Napoca am lucrat cu italienii la ei acasă, participînd la recoltări peste tot. Îmi amintesc că am mers într-o noapte cu un avion militar cu reacţie la Regio Calabria, unde aveam un donator. Cînd am ajuns, bolnavul era deja cu burta tăiată şi plin cu gheaţă ca să ţină organele. Am prelevat organele, iar la plecare a început să se tragă cu pistoalele, pentru că familia se răzgîndise. Ne-au ajutat carabinierii să ieşim din clădire şi am mers apoi cu o maşină spre aeroport. A fost o adevărată aventură – pe drum am derapat cu maşina într-un lac. Cum uşa din spate a maşinii s-a deschis, lăzile cu organe au ajuns în apă. Le-am recuperat, iar în final a fost făcut transplantul şi a ieşit bine. Aşa am trecut peste etapa asta, după care am început la Cluj programul de transplant renal.

Un program de transplant este mai ieftin şi mai sigur decît unul de dializă
Reporter: Cîte operaţii de transplant reuşiţi să faceţi anual?
Mihai Lucan: În jur de 130-140 de operaţii anual.

Reporter: Cîte dintre organele transplantate provin de la donatori vii şi cîte de la persoane aflate în moarte cerebrală?
Mihai Lucan: La începutul existenţei noastre ca institut se făceau cam 85 la sută dintre transplante de la donatorii vii, iar 15 la sută de la donator cadavru. De aproximativ patru ani, 92 la sută din transplante sînt de la donator cadavru. Nu mai facem de la donator viu decît în condiţii strict determinate de rudenie. Mai precis de la copii sau de la soţie.

Reporter: Cum este privit acest fenomen al transplantului de către populaţie?
Mihai Lucan: Eu cred că acceptabilitatea populaţiei pentru un gest medical salvator de viaţă este foarte bună. Sigur că există diferenţe de percepţie, cum a fost în special la început. Atunci noi am făcut program de transplant luînd bolnavi de pe lista de aşteptare şi îi supuneam operaţiei de transplant pentru a nu mai face dializă. Şi vreau să spun în acest context că un program de transplant este mult mai ieftin decît unul de dializă, iar supravieţuirea celor care au beneficiat de transplant este incomparabil mai mare.

Reporter: Se ştie că aţi făcut la Cluj chiar şi transplant de pancreas. La ce nivel sînteţi cu acest tip de operaţie?
Mihai Lucan: Transplantul de pancreas este cel mai dificil dintre toate. Nu din punct de vedere tehnic, ci din punct de vedere al evoluţiei postoperatorii. Noi am făcut transplant de pancreas pentru că aveam bolnavi cu insuficienţă renală şi pancreatică. Soluţia pentru aceştia era să transplantezi ambele organe. Noi asta facem: transplant de rinichi şi pancreas la bolnavii cu diabet de tip I. Rezultatele sînt bune, dar ar putea fi şi mai bune. Din păcate selecţia receptorilor este dificilă, întrucît la noi nu există un sistem pentru a-i menţine pe aceşti bolnavi pînă la transplant.

În Cluj se fac 140 de transplante anual, dar s-ar putea face peste 300
Reporter: În ce măsură legislaţia românească şi sistemul medical răspund nevoilor transplantului de organe?
Mihai Lucan: Din punct de vedere al organizării şi al eficienţei sistemului nostru noi, la ora actuală, facem 130-140 de transplante pe an. Am putea face cîte 300 de transplante pe an. Capacitatea organizatorică şi medicală există, însă nu avem donatori suficienţi. Nu există donatori, pentru că aceştia nu sînt întreţinuţi şi diagnosticaţi la timp. Spitalele care au aprobare de a menţine şi a furniza donatori în moarte cerebrală preferă uneori să nu se ocupe de ei, pentru că sînt consumanţi de mijloace medicamentoase şi timp şi preferă să-i lase să moară şi nu să-i transforme în donatori pentru a putea salva şapte sau opt vieţi.

Reporter: Aţi vorbit de colaborarea pe plan internaţional care a generat programul de transplant de la Cluj. În ce măsură legislaţia permite o colaborare pentru transfer de organe de la donatori şi receptori din ţări diferite?
Mihai Lucan: Noi, de mai mulţi ani, facem doar receptori români, donatori cadavru şi rude de gradul întîi, pentru a nu fi discuţii. Pentru cei din ţările europene legislaţia permite, însă nu facem treaba asta deoarece din punct de vedere social ridică semne de întrebare. Dacă ne-am ocupa de aceştia, am putea să le facem transplant chiar dacă nu sînt pe lista de aşteptare din România, întrucît imunologia dictează prioritatea la linia de transplant. Dar, repet, noi nu facem străini, pentru că s-ar isca semne de întrebare. La început nu se ştia în ce condiţii se pot face operaţiile de transplant, pentru că în România legislaţia în acest domeniu a apărut abia în 1996-1997.

Reporter: În cazul românilor din Basarabia ce proceduri legale se aplică?
Mihai Lucan: Basarabia are o situaţie specială. Eu am făcut transplant la două sau trei persoane din Basarabia, dar aceştia erau cetăţeni români şi aveau asigurare în România. Nu am cereri din partea altor persoane din Basarabia pentru a fi transplantaţi şi nici nu vom face.

Ministerul Sănătăţii ar trebui să privească altfel transplantul
Reporter: Care ar fi principalele probleme cu care vă confruntaţi în acest domeniu?
Mihai Lucan: Prima problemă, foarte importantă, constă în faptul că în ultimii cinci ani activitatea de transplant a cunoscut o evoluţie aproape explozivă. Şi asta, pe de o parte, datorită activităţii colectivului nostru, iar pe de altă parte, datorită colaboratorilor noştri din marile centre medicale din Transilvania, care au început să accepte procesul de donare de la persoanele aflate în moarte cerebrală. Avem astfel mai mulţi donatori, în condiţiile în care Ministerul asigură fonduri doar pentru materiale sanitare, reactivi şi medicamentele de transplant. Activitatea umană de menţinere a sistemului de transplant nu este plătită de nimeni şi avem dificultăţi majore. Ar trebui ca activitatea de transplant să fie altfel percepută de Ministerul Sănătăţii şi să fie integrat întreg procesul de transplantare, nu numai materialele, ci şi oamenii şi deplasările. Altfel nu vom mai putea ţine oamenii într-o gardă permanentă.

Reporter: Aţi amintit de medicii din colectivul de transplat. În ce măsuri aţi reuşit să îi ţineţi aproape pe membrii echipei, mai ales că acum tentaţiile de a lucra în spitale din alte ţări sînt mari datorită salariilor ridicate?
Mihai Lucan: Nu a plecat nimeni afară. Au plecat însă rezidenţi. E oarecum paradoxal, pentru că, pînă acum, bolnavii cu insuficienţe organice cereau la Ministerul Sănătăţii să plece afară pentru a li se face transplant. Acum nu mai pleacă bolnavii să se opereze afară, dar pleacă doctorii.

Reporter: Cîţi dintre membrii echipei de la ICUTR Cluj pot gestiona în prezent o operaţie de transplant fără a fi asistaţi de dumneavoastră?
Mihai Lucan: În echipa mea sînt cel puţin încă patru medici care pot face o operaţie de transplant. Spre exemplu, din toate operaţiile de transplant de anul trecut eu am făcut vreo 30 la sută, restul fiind făcute de colegii mei. Nu se poate altfel, pentru că nu este o activitate solitară şi nu este normal să fiu eu singur. Eu mă implic în special în operaţiile cu organe de la donator viu, deoarece sînt mai complicate, iar responsabilitatea este maximă.

Reporter: Domnule profesor, ce le transmiteţi cu ocazia Zilei Naţionale a Transplantului pacienţilor care au avut deja parte de o operaţie de transplant, dar şi celor care sînt pe listă şi aşteaptă să aibă parte de o astfel de şansă?
Mihai Lucan: Ideea de bază este că noi, cei din Institutul de Transplant şi Urologie din Cluj, avem de gînd să ne diversificăm şi mai mult activitatea. Nu mi se pare normal ca un centru medical cum este Clujul să facă numai transplant de rinichi şi pancreas. Cred că trebuie să-i stimulăm şi pe ceilalţi colegi să facă transplante în domeniul respectiv. Nu vrem noi să facem aceste transplante, dar dorim să le punem la dispoziţie sistemul organizatoric pe care-l avem pentru a putea face şi ei transplant de inimă, intestin sau ficat. Vreau să spun că sîntem într-o fază avansată a discuţiilor despre transplantul de mînă şi despre transplantul pulmonar. Eu cred că Clujul merită poziţia prioritară în acest domeniu. Mesajul nostru este că noi nu ne lăsăm pacienţii pe marginea drumului. Ne luptăm împreună cu ei pentru a ajunge la liman.

Cosmin PURIŞ