Mihai CHIRILOV, director artistic TIFF: “Încercăm să acoperim subiecte importante, abordări noi, cineaşti tineri, cineaşti consacraţi…”

Poate vă va surprinde, poate nu. Dar Mihai Chirilov, directorul artistic al Festivalului internaţional de film Transilvania, este absolvent al Facultăţii de electronică din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti, promoţia 1994. Cronici de film scrie încă din perioada studenţiei, devenind în foarte scurt timp, redactor şef adjunct al publicaţiei de specialitate Pro Cinema. De aici şi până la ideea unui festival românesc de film nu au mai fost decât câţiva paşi. Făcuţi cu mult, foarte mult curaj alături de Tudor Giurgiu, cei doi punând bazele TIFF – ului cu prima ediţie în 2002. Experienţa dobândită în timp şi-a spus şi îşi spune cuvântul. Mihai Chirilov este invitat al juriilor unor prestigioase festivaluri de film cum sunt Berlin, Chicago, Gotteborg, Hong Kong, San Francisco, Karlovy Vary, Moscova,… Mai mult, susţine prelegeri despre filmul românesc în varii spaţii, Barcelona, Londra, New York,… În fine, nu în ultimul rând desigur, este alături de ICR New York, organizator al Festivalului de Film Tribeca, respectiv al Festivalului Transilvania de la New York.

Statutul de director artistic pare, la prima vedere, de invidiat. Nu este deloc aşa. Este o muncă de selecţie, fără exagerare, titanică. Şi Mihai Chirilov se dedică selecţiei pentru TIFF încă de la prima ediţie. A ajuns la cea de a 17 – a, una care aduce la Cluj – Napoca peste 200 de filme.

Dialogul cu Mihai Chirilov se încheagă repede. Informaţiile sunt multe, preţioase, vi le supun atenţiei.

– D.S.: Câte filme vede directorul artistic Mihai Chirilov de la o ediţie la alta?

– M.C.: Într-un an? Sunt multe, foarte multe. Nu le-am numărat, nu le număr, dar dacă aş face-o m-aş îngrozi când aş trage linia. Merg la cel puţin zece festivaluri pe an, văd între 10 şi 40 de filme… Faceţi un calcul pe de o parte, apoi adăugaţi filmele înscrise oficial într-un festival. Dacă trag linia atunci sunt în jur de 600, 700 de filme într-un singur an. Sunt filme pe care nu le văd numai eu, le vede şi echipa mea de selecţie.

– D.S.: În acest caz, cât de grea este selecţia finală?

– M.C.: Este foarte grea. Ajung să negociez cu membrii echipei de preselecţie, fiecare îşi apără proprii favoriţi, ca în orice festival. Nu uitaţi că numărul de locuri este şi el limitat, argumentul principal rămâne însă arhitectura generală, în cazul de faţă, a TIFF – ului clujean. Arhitectura generală trebuie să fie cumva eclectică, dar foarte unitară. Încercăm să acoperim, fără să ne repetăm, subiecte importante, abordări noi, cineaşti tineri, cineaşti consacraţi. Trebuie să restabilim echilibrul în momentul în care suntem împresuraţi de sute de filme foarte diverse.

– D.S.: A fost 2017 un an bun pentru filmul românesc?

– M.C.: Personal nu-l găsesc un an foarte bun. Era şi foarte greu ca după 2016, lucrurile să rămână la fel. Mulţi critici consideră 2016 ca fiind cel mai bun an al filmului românesc de după 1989. Există un nou val de cineaşti, care merge la pas cu cei consacraţi ai noului val. Filmul românesc se deschide mai mult decât în anii precedenţi. 2018 este un an divers. Avem cinci premiere mondiale. Ce este însă interesant? Faptul că mulţi actori au început să facă film. Emanuel Pârvu a făcut Meda. Vlad Zamfirescu a făcut Secretul fericirii. Există femei regizor în România, cum sunt Adina Pintilie sau Monica Lăzurean Gorgan. Filmul românesc, de regulă, nu produce surprize. Dar Charleston este o surpriză. Dacii liberi regizat de Monica Lăzurean Gorgan este un documentar îndrăzneţ despre naţionalism, un subiect fierbinte în România şi nu de azi şi nici de ieri. Este filmul care îşi menţine obiectivitatea, cu toate unghiurile prin care este privit sentimentul de patriotism, naţionalism şi raportarea la trecutul nostru istoric.

– D.S.: TIFF 2018 înseamnă în competiţia oficială, două filme româneşti, ‘Nu mă atinge-mă’ în regia Adinei Pintilie, respectiv ‘Charleston’ regizat de Andrei Creţulescu.

– M.C.: Mă bucur sincer că se întâmplă acest lucru. Sunt două debuturi care anunţă ceva nou în filmul românesc. Mă opresc asupra secţiunii Zilele Filmului Românesc, secţiune în care se stabileşte un nou record, cel mai mare număr de scurtmetraje, 22 din 150 de filme înscrise!

– D.S.: Să ne oprim asupra celor două producţii româneşti intrate în competiţia oficială.

– M.C.: Filmul Adinei Pintilie, Nu mă atinge – mă, este o întreprindere temerară, la capătul a şapte ani de muncă. Au fost reveniri, amânări, transformări, lucruri fireşti dacă îţi doreşti ceva bun, foarte bun. Este o întreprindere temerară, atinge zona delicată a intimităţii, cum ne raportăm la ea. Este un film temerar, nu şi unul controversat. Pentru că filmul propune întâmplări reale, suprinse nu pentru a a şoca, sunt întâmplări din viaţa de zi cu zi. Paradoxul? . Mulţi au vorbit despre acest film fără să-l vadă! S-au pronuţat asupra lui fără să-l vadă, asta supără cel mai mult. Urmarea? Premiul la Berlinala 2018!

– D.S.: Andrei Creţulescu?

– M.C.: Andrei a ajuns la regie de la film, după două decenii de critică de film. Charleston este un film de cinema cerebral, evidenţiază cultura cinematografică a regizorului, este acel gen de cinema care nu se sfieşte să atace filmul de gen. Andrei reuneşte un cocktail de genuri, road – movie, body – movie,…, într-un tot organic, cu un soundback eclectic, superleclectic pot spune. Este o direcţie nouă în filmul românesc. Şi chiar mai mult, este un omagiu adus cineaştilor despre care Andrei a scris mult, foarte mult.

– D.S.: Au trecut doar cinci luni, cum se vede 2018 pentru filmul românesc?

– M.C.: Este un an în care, până în acest moment, nu au fost multe premiere. Remarc triumful lui Daniel Sandu la Premiile GOPO, cu filmul Un pas în urma serafimilor, film care se bucură de o popularitate extraordinară. Este un film riscant şi ca temă şi ca abordare. Apoi, apoi este succesul Adinei Pintilie la Berlin cu Nu mă atinge-mă, succes care marchează cele cinci luni ale lui 2018. Ce va fi pe mai departe, vom vedea.

– D.S.: Deschiderea oficială de vineri 25 mai, propune un titlu extrem de ofertant, “Foxtrot”, în regia cunoscutului Samuel Maoz.

– M.C.: Da, este un titlu ofertant, un film de neratat. Foxtrot este un film grav, serios, film pe care oficialităţile din Israel nu l-au susţinut deloc, deşi Foxtrot merita să reprezinte Israelul la Oscar 2018, cel mai bun film străin. Este o dramă de familie, integrată în conflictele zilelor noastre, pe care le cunoaştem. La fel de interesant este şi filmul de închidere a TIFF – ului, Marele albastru, film cult, în regia lui Luc Besson, cu un invitat surpriză la proiecţie, actorul Jean – Marc Barr.

– D.S.: Alte momente care nu trebuie pierdute la festival? Mă gândesc acuma de exemplu, la cele două ţări invitate, Bulgaria, respectiv ex – URSS – ul.

– M.C.: Bulgaria este un exemplu acum pentru ceea ce înseamnă la ei noul val.În Bulgaria se fac filme bune şi foarte bune de ceva timp încoace, cum sunt Gloria sau Lecţia.Cineaştii bulgari încep să fie laureaţi la mari festivaluri de film, abordează tematici actuale, dar şi poveşti din fosta perioadă comunistă. Bulgaria este un teritoriu de exploatat, avem opt filme, zone dintre cele mai diverse ca acoperire. Ex – URSS este nostalgia după un anumit gen de film, Moscova nu crede în lacrimi de exemplu, gen de filme care nu se mai fac astăzi.

– D.S.: TIFF – ul creşte, creşte de la o ediţie la alta. Era ceva de aşteptat…

– M.C.: Creşte ca evenimente incluse, creşte ca public, ca invitaţi. Dorinţa noastră este să-l menţinem TIFF – ul în nişte parametri prietenoşi. Publicul are probleme în a procesa atâtea informaţii, are probleme în a alege ce merită văzut. Şi Berlinala a fost şi este acuzată că proiectează prea multe filme şi cei prezenţi nu pot ţine pasul. Noi, faţă de anul trecut, am redus un pic numărul de filme. Credem că scăderea numărului de filme ajută mai uşor navigarea publicului spre filme şi evenimente.

Demostene ŞOFRON