Martie; Mărţişor…

Degeaba: trăim în era digitală, am depăşit limitele sistemului solar, ne preumblăm prin cele mai tainice celule ale corpului uman şi, cu toate astea, jinduim la semne. Ne-a încântat albul zăpezilor  şi măreţia naturii îngheţate, dar aşteptăm  – anticipând  imposibilitatea unui răspuns imediat – roşul dătător de viaţă şi exuberanţă. Am traversat clipele astrale ale marilor întinderi imaculate. Şi ne-am purificat. Dar şi atunci, aveam în obraji roşul acela inconfundabil al principiului vital. Albul, spunea cineva, acţionează asupra sufletului nostru precum liniştea absolută. Dar această linişte nu e înţeleasă ca nemişcare, moarte, ci, mai degrabă, ca o aglomerare de manifestări vii, juvenile, dacă vreţi.

Timp de mai bine de optsprezece secole, anul cel nou începea în martie. La noi şi aiurea. Şi asta ne spune că întotdeauna iarna s-a luptat cu primăvara. Şi a învins împlinirea a tot şi toate. Peste „incolorul” albului îngheţat se revarsă, încet dar sigur, roşul dătător de speranţă. Şi bucurie. Regăsirile în roşul aprins sau, dimpotrivă, nocturn al zbaterilor noastre spre lumina solară.

Atâtea legende…

În orice caz, lumina vibrează colorat, în căuşul sufletelor se aud cântece, iar micul simbol învârtoşat în alb şi roşu marchează căutarea noastră perpetua spre împlinire. De acu’ încep protestele pentru mai mult şi mai bine; de acu’ firea se angajează spre balurile veseliei şi, dumnezeule, ce de baluri ne aşteaptă! Acum, firea se adună şi tot omul devine practic şi spontan, totodată. Dorind, vrând chiar să lase în urmă zgribuleala, disconfortul, neplăcerile. Şi fie ce fiinţă tinde spre nemurirea bucuriei de a fi, a avea, a dărui… Dăm din puţinul nostru celor aflaţi în nevoi şi mai mari, şi pretindem un pic mai bine de la cei pe care i-am umflat de daruri. Sau au luat cu japca ce se cuvenea sudorii frunţilor noastre. Ne bucurăm mai mult parcă de femeia de lângă noi şi de copiii care cresc, iar până la întristarea toamnei gălbejite vrem să ne bucurăm de ce-i mai bun în lumea asta. Şi dacă reuşim să împletim albul începuturilor cu roşul deschis, centrifug, exploziv şi diurn şi surata-i nocturnă şi centripetă, ne vom atinge ţelul. Nu ştiu dacă vom fi mai tineri sau mai frumoşi, mai viguroşi sau mai bogaţi dar, cu siguranţă, ne vom simţi de parcă toate aceste lucruri ni se întâmplă aievea. Vom aluneca dintr-o ipostază în alta a binelui şi iubirii faţă de semenii care, desigur, merită. Şi din tot acest amalgam se va ridica coana compasiune. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, nu toţi semenii se descurcă cu venirea primăverii. Unii sunt parşivi şi îşi umplu foalele de agoniseala noastră, alţii sunt neputincioşi şi au nevoie de sprijin real.

Dacă e să ne oprim în faţa culorilor renaşterii, fie ca, o secundă măcar, clipă care să dureze tot parcursul lunii lu’ Mărţişor, să ne bucurăm de străfulgerarea de vrajă.

Iar Spiritul cel Bun să ne călăuzească paşii.

Radu VIDA